SÂMBĂTA SPAȚIULUI PUBLIC – Ștefan BRATOSIN: Adevărul nu este un steag

Politicienii, clericii, media, algoritmii… ne mint fără prea mult efort pentru că, înainte de toate și după toate, nouă nu ne place atât de mult adevărul pe cât lăsăm să se creadă. Pe oricine spune adevărul brut în spațiul public, fără a-l ambala în codurile comunicării de circumstanță, îl respingem, îl etichetăm drept naiv sau periculos convinși în mod organic de alegerea noastră care ne înscrie în prelungirea istorică a faptului că, de când „lumina a venit în lume, oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina”. Ne place adevărul care ne seamănă, care ne liniștește, care confirmă ceea ce am vrut deja să credem. Când o minciună este suficient de simplă, suficient de repetată și suficient de măgulitoare pentru simțul nostru, devine mai convingătoare decât un fapt dificil, nuanțat sau dureros. Minciuna are un avantaj structural: poate fi concepută pentru a fi seducătoare. Adevărul, trebuie să se apere în fața faptelor. O minciună poate fi scurtă, emoționantă, moralizatoare și ușor de reținut. Adevărul necesită adesea condiții, probabilități, surse și excepții. „Vor să ne ia totul” este o expresie care îți rămâne în minte. „Cauzele acestei crize sunt multiple, parțial măsurabile și variază în funcție de regiune” necesită atenție. Nu spun că oamenii sunt stupizi. Spun că suntem vulnerabili și că această vulnerabilitate este exploatată. Repetarea informațiilor false, de exemplu, crește nu numai încrederea în exactitatea lor, dar și probabilitatea de a le împărtăși. Astfel, fără să știm, devenim canale pentru minciuni. Nu neapărat mințim noi înșine, doar repetăm. Iar repetiția este suficientă pentru a crea convingere. De asemenea, credem o afirmație mai puțin pentru că este adevărată decât pentru că afirmația este susținută de grupul nostru. Aici cuvântul „credincios” își capătă întregul lui sens. Nu se referă doar la credincioșii religioși, ci se referă la toți cei care se unesc în spatele unei cauze, a unui lider, a unui brand, a unui partid, a unui trib media sau a unei comunități online. Credincioșii caută în primul rând să rămână fideli. În acest context, a contrazice grupul devine o trădare. A spune „atenție, aceste informații nu sunt verificate” poate fi perceput ca un atac împotriva celor care le răspândesc. Am văzut prea multe dezbateri în care întrebarea nu mai era „este exact așa?”, ci „ești cu noi sau împotriva noastră?”. Această logică este devastatoare, deoarece transformă verificarea în neloialitate și îndoiala în trădare. În plus, confundăm apartenența cu cunoașterea. Ne gândim: „Prietenii mei o spun, deci este adevărat”; „Acest canal o repetă, deci este dovedit”; „Mulți oameni o împărtășesc, deci nu poate fi fals”. Totuși, repetiția de către aceeași sursă nu creează un consens real, ci fabrică o iluzie de consens, care crește artificial credibilitatea percepută.

În spațiul public exemplele sunt numeroase. Teoriile conspirației prosperă deoarece oferă o explicație totală pentru evenimente complexe. Un atac terorist, o pandemie, o criză economică sau o înfrângere electorală nu sunt niciodată pur și simplu produsul unor circumstanțe complicate: trebuie să aibă un singur vinovat, secret și malefic. Această narațiune este seducătoare deoarece face lumea lizibilă. Adevărul, însă, recunoaște haosul, incompetența, întâmplarea și responsabilitatea comună. La fel stau lucrurile și cu dezinformarea medicală. Un remediu „natural”, „interzis de companiile farmaceutice” sau „ascuns de autorități” are adesea mai mult succes decât un tratament validat prin studii clinice. De ce? Pentru că el spune o poveste morală cu oameni puternici care mint, cu victime care sunt disprețuite și cu un erou obișnuit care descoperă adevărul. Această poveste este credibilă, dar asta nu o face exactă. Puterea emoțională a unei narațiuni nu înlocuiește calitatea datelor. De asemenea, în politică un slogan fals poate supraviețui ani de zile negărilor repetate, deoarece exprimă o furie autentică. Faptele pot dovedi că o promisiune a fost nerealistă, o cifră a fost distorsionată sau o acuzație a fost nefondată, totuși, dacă sloganul continuă să exprime ceea ce simt oamenii, rămâne credibil. Nu judecăm doar afirmațiile, judecăm ce fac ele demnității noastre, temerilor și speranțelor noastre.

Adevărul nu este întotdeauna plăcut și cei care îl apără nu sunt totdeauna sinceri. Adevărul poate fi folosit cu cruzime, scos din context, jonglat ca o armă. O statistică exactă poate servi unei politici nedrepte. Un fapt real poate fi prezentat într-un mod care umilește mai degrabă decât luminează. De aceea, a apăra adevărul nu înseamnă a avea aroganță și dreptate,  înseamnă a căuta ceea ce este corect, chiar și atunci când ne complică poziția. Adevărul necesită sacrificiu și un efort pe care minciunile nu îl necesită. Verificarea unei surse, distingerea unui fapt de o opinie, acceptarea faptului că un adversar ar putea avea dreptate într-un anumit punct, recunoașterea faptului că am greșit, toate acestea necesită efort. Minciunile costă puțin. Sunt împărtășite cu un clic. Ne dau imediat sentimentul că am înțeles, că aparținem unei tabere și că deținem o explicație. De aceea, denunț lenea intelectuală care confundă în spațiul public virulența cu luciditatea. Îi denunț pe cei care știu că o afirmație este dubioasă, dar o transmit pentru că le servește intereselor. Denunț mass-media, influencerii, politicienii și corporațiile care transformă atenția într-o marfă și indignarea într-un algoritm. Denunț, de asemenea, propria noastră automulțumire: cerem adevărul, dar îi recompensăm pe cei care ne spun ceea ce vrem să auzim. Denunț mai presus de toate inversarea valorilor care se impune treptat: loialitatea devine mai importantă decât onestitatea, apartenența mai importantă decât dovada, emoția mai importantă decât verificarea. Într-un astfel de climat, o minciună nici măcar nu mai trebuie să fie sofisticată. Trebuie doar să fie repetată, împărtășită și apărată cu suficientă furie.

Ar trebui să învățăm o disciplină simplă: înainte de a crede, să ne întrebăm cine vorbește, cum de știe, ce câștigă făcându-ne să credem și dacă surse independente confirmă informațiile. Ar trebui să acceptăm să spunem mai des „nu știu”. Ar trebui să încetăm să tratăm fiecare corecție ca pe o umilință și fiecare îndoială ca pe o trădare. Adevărul nu este un steag. Nu aparține niciunui partid, niciunei religii, niciunei comunități și niciunui algoritm. Este adesea inconfortabil, uneori tăcut, rareori spectaculos.

Profesor universitar doctor clasă excepțională în comunicare publică și politică la Université de Montpellier Paul-Valéry, intelectual public, Ștefan Bratosin aduce în spațiul media românesc rigoarea școlii franceze și anvergura unei cariere academice internaționale. Doctor în Științele comunicării și teologie, distins cu titluri de Doctor și Profesor Honoris Causa al mai multor universități, conducător de doctorat și fondator al programului de Master în Comunicare publică și politică, el este și consultant pentru instituții publice și private pe teme de media, religie și politică, precum și autor a numeroase cărți, articole științifice și studii în franceză, engleză și română. Intervine ca expert și editorialist pentru diverse media internaționale.