Lumea din jurul nostru a ajuns să se dezvolte, aproape în exclusivitate, în jurul atingerii unor scopuri, în jurul canalizării energiilor către o finalitate concretă. Trecem cu viteză de la un proiect la altul, de la un țel la altul în încercarea de a ajunge la situația cea mai profitabilă, de a extrage cele mai multe avantaje cu cel mai mic efort posibil și ajungem să pierdem, în această alergătură, însăși bucuria procesului. Uităm că există momentele de respiro în care putem reflecta, în liniște, la ceea ce urmează să facem, uităm încântarea posibilității de a împărtăși ceea ce facem cu altcineva, în mod sincer, dezinteresat, adesea uităm frumusețea unor prietenii firești, apărute de dragul apropierii și al contactului uman.
Într-o lume orientată atât de mult către rezultatul final, unde mai poate fi plasată empatia? Se mai potrivește această piesă în uriașul puzzle contemporan, în care societatea a ajuns să crească într-un ritm mai accelerat decât individul? Ne mai putem distinge noi, cei unici, față de marea masă și, mai mult decât atât, mai suntem în stare să vedem și să apreciem culorile reale ale celuilalt? Evoluția la nivel global dar, mai ales, istoria locală, cea presărată de numeroase trădări și atitudini duplicitare, în funcție de interesul momentului, ar putea explica modul în care omul de aici și acum se raportează la ideea de empatie. În mod implicit, un asemenea context duce la presupunerea aproape generalizată că orice act sau gest, oricât ar putea părea de nobil, deservește unui scop mai mult sau mai puțin cunoscut. De exemplu, nu de puține ori, spiritul civic a fost catalogat ca avându-și rădăcinile într-un interes de natură politică sau economică, chiar și atunci când această atitudine se manifesta în rândul cetățenilor obișnuiți. Pe de o parte, înrădăcinarea acestei suspiciuni nu este de mirare, având în vedere că, la nivel de popor, ne aflăm în plină încercare de a ne vindeca de niște decenii presărate de turnători ascunși printre cei mai apropiați, urmate de alte trei decenii în care oportunismul și „descurcatul” prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe au devenit literă de lege, rețetă rapidă și aproape sigură a succesului în viață. Dacă acestor experiențe colective li se adaugă și niște experiențe personale similare, acest mod de a vedea lucrurile are toate șansele să se fixeze la nivel mental, devenind un mecanism de conservare.
Cu siguranță, ar fi absurd să gândim că un asemenea context, la nivel social, ar putea reprezenta, în mod automat, o condamnare la moarte a empatiei în rândul oamenilor. Am putea spune, mai degrabă, că aceasta este o specie pe cale de dispariție în paletarul de atitudini umane, cu atât mai mult cu cât are manifestări discrete și necesită observații microscopice pentru a putea fi distinsă de alte „specii”. În mod cert, ea nu încearcă se epateze, nu are un caracter demonstrativ, ci poartă în sine o doză de delicatețe, născută din respectul autentic pentru celălalt. Poate tocmai aceste caracteristici au creat impresia că empatia și-a pierdut locul în lumea noastră, însă o privire atentă și o oarecare deschidere ne pot ajuta să descoperim contrariul, să înțelegem că raritatea nu este o condamnare la moarte, ci un îndemn către un exercițiu mai adânc de observație și de implicare.
Disponibilitatea de a ne deschide ochii și de a privi lumea din jurul nostru prin lentile curate ne-ar putea aduce adevărate surprize, atât în ceea ce îi privește pe ceilalți, cât și în cazul propriei persoane, întrucât întregul proces ar fi similar celui pe care îl întreprinde un arheolog. Poate că așa am ajunge să descoperim, într-un mod aproape idealist, că mai poate exista bine de dragul binelui, bucurii dincolo de țeluri și oameni dincolo de construcțiile sociale. Poate așa vom descoperi că, printre noi, mai există câțiva optimiști.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
