TABLETA DE DUMINICĂ: Costinel STĂNILĂ – În derivă printre valuri

Nu sunt ateu. Dar nici habotnic. Am o conștiință că există undeva ceva mai presus de noi, chiar dacă nu e ceva palpabil, cognoscibil prin simțurile comune. Am, în schimb, un anumit tip de admirație pentru cei care au dăruirea de a urma consecvent și din convingere un anumit parcurs spiritual – le conferă o anumită bună cuviință și o disciplină pe care le întâlnesc din ce în ce mai rar. Și un anumit tip de responsabilitate, mai ales față de cei din jur. Sunt poate singurii, ultimii oameni care și-au păstrat instinctul de a-și da cămașa de pe ei pentru a-și acoperi aproapele aflat în nevoie. Noi, ceilalți, ne-am convertit la franțuzescul “Je m’en fiche” atât de tare încât am ajuns foarte aproape de a uita chiar și de noi înșine, așteptând – spre deosebire de cei de care povesteam mai devreme, care-și îndreaptă privirea/speranța în Sus când își doresc ceva – pe alticineva din jurul nostru să apară providențial și să ne satisfacă cerințele.

Suntem într-o perpetuă stare de insatisfacție și nemulțumire așteptând, parcă suspendați, ca reflexivitatea să-și facă odată efectul: oamenii – din jur, nu noi – să SE educe (mai repede), copiii să SE dea pe brazdă, vremea să SE schimbe, de la centru să SE facă drumuri/case ș.a.m.d. Asta în timp ce noi nu NE educăm, pe copiii noștri de asemenea, îi toleram – sau le tolerăm obrăzniciile sub scuza că “sunt copii, SE fac ei mari”,  iar în ceea ce privește vremea suntem tot timpul nemultumiți: vara – că e prea cald, iarna – că e prea frig, primăvara/toamna că e tot timpul înnorat și “nu mai știi cu ce să te îmbraci”. Nu mai spun de trafic: îi înjurăm întotdeauna cu năduf pe nemernicii care ne depășesc neregulamentar pe linia de tramvai/linie continuă – dar când o facem noi, e altceva.

Ar (am) fi de râs dacă n-ar (am) fi de plâns, căci, parafrazându-l pe Kant, suntem într-o perpetuă minor-itate – și nu din punct de vedere al ponderii într-un grup, ci ca reprezentare a copiilor-minori, care nu au răspunderea vieții și faptelor proprii, trebuind a se lăsa conduși și îndrumați de alții. Problema noastră de astăzi pare să fie absența implicării active a individului în propria viață – nu ne mai responsabilizăm și nu mai participăm decât uneori și parțial la ceea ce se întâmplă cu noi și cu viața noastră, exonerându-ne la adăpostul voinței divine sau a vreunei conspirații la nivel înalt.

Cu mâinile luate de pe cârma propriilor vieți, plutim în derivă în voia sorții și a valurilor. Asistăm, spectatori, cum barca propriului destin urcă și coboară câte un val, deprimați și deznădăjduiți când îl vedem venind amenințător spre noi și extaziați când ajungem – providențial – în vârf, pe coama acestuia. Acolo, sus pe val, de-a lungul eternității unei clipite, avem senzația unui Leonardo di Caprio, aflat pe balustrada Titanic-ului înaintea randez-vous-ului cu iceberg-ul, că am fi stăpânii lumii și totul ni se așterne la picioare, însă în secunda doi ne dăm brusc seama că vaporul nostru este de fapt o bărcuță gonflabilă care poate face “puff” dacă strănutăm mai tare.

Într-o lume perfectă am face, poate, alegeri perfecte însă, în lumea reală, facem alegeri reale/rezonabile. Sau așa ar trebui. În loc să așteptăm să se întâmple lucruri, ar trebui să încercăm să le construim noi înșine. Cu siguranță nu vom reuși să construim singuri un Titanic, dar măcar o barcă sănătoasă cred că am putea construi. Sau chiar dacă poate nu am putea sau nu am reuși să o ducem până la capăt, măcar am încerca, măcar am putea muri încercând, căci atunci când încetăm a mai încerca, am murit deja, existența noastră nemaifiind decât o stare de vegetație – sau poate și mai puțin, de unde nici măcar divinitatea nu ne mai poate ridica…


Regata Valeriana

Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro