REFLECŢII MINORE: Băncuţa de la poartă

Cine trece prin satele noastre românești nu poate să nu observe un element care le diferențiază de oraș sau de satele ungurești, austriece sau din Cehia – băncuța de la poartă. Băncuța este semnul nostru distinctiv. Construită simplu uneori, o scândură fixată pe doi pari înfipți în pământ, alteori realizată cu migală, un adevărat monument în lemn, băncuța e fereastra spre lume a țăranului nostru, loc de reflecție și de visare, e strănepoata podiștei lui Moromete. Băncuța e semnul unei comunități în care oamenii se cunosc între ei, își spun pe nume, se tachinează, se observă, lăsându-se, la rându-le, observați. Ea a apărut acolo unde lumea e veche, cuvântul e bătrân, iar sufletul mai găsește răgazul să se afunde în sine, să-și sporească cu încă o treaptă liniștea interioară. Mă întreb cum și-ar găsi locul o astfel de băncuță în lumea veșnic neliniștită a orașului, o lume în care viața, cu ritmul ei trepidant, pare a nu avea răgazul să se oprească și să privească în ea însăși. În timp ce orașul e o mare tulburată a existenței noastre, prin comparație, satul cu băncuțele sale dă imaginea liniștită și adâncă a unui fiord norvegian. Trecând în această toamnă călduroasă și sonoră printr-un sat de munte mi-a rămas în minte imaginea a doi bătrâni, cu priviri liniștite și senine, așezați pe băncuța de la poartă și scrutând un orizont îndepărtat, un cer văzut numai de ei… Erau două cumințenii ale pământului igonorând goana nebună a autoturismelor ce se scurgeau necontenit. Ei mi s-au părut imaginea statuară a liniștii și stabilității noastre țărănești, atâta câtă mai există, ochiul obișnuit să tindă spre zariștea cosmică.