Dăm drumul vorbelor mereu, uneori le cântărim, alteori ne scapă și nu nimeresc prea bine. Înaintând în vârstă suntem mai atenți la ceea ce spunem, poate și pentru că în vârstele anterioare am vorbit destul. E o reușită să poți filtra ceea ce ai de transmis celorlalți.
Nu-ți conștientizezi întotdeauna intențiile, uneori fiind prioritară satisfacția momentului. Nu este mereu vorba despre dominarea verbală a celor cu care interacționăm. Uneori cuvintele noastre pot aduce semnale de încurajare, recunoștință, consolare, apreciere, care folosesc celuilalt.
Și tăcerea poate fi folositoare, pentru că ceilalți nu-și doresc întotdeauna părerea noastră și bine este să tăcem dacă nu avem ceva de spus, dacă prin spusele noastre am defăima pe cineva, dacă vorbind am pune pe cineva în situații jenante.
Balanța între a vorbi și a nu vorbi nu trebuie să rămână imobilă. Înțelepciunea regelui David a strâns într-un singur psalm multă învățătură: „Doamne, strigat-am către tine… Ia aminte la glasul rugăciunii mele!” – să o cerem cu smerenie! Sau: „Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele.” Cerem ajutor să nu grăim fără a gândi.
Și încă: „Certa-mă-va dreptul cu milă și mă va mustra” – cuvintele noastre să nu judece ceea ce nu cunoaștem și să nu ne grăbim să acuzăm.
Cuvintele zidesc, demolează, pun în drepturi, rănesc, vindecă, enervează. Abuzul de cuvinte poate genera situații care cu greu se mai pot repara. Și mai e ceva: să-l lăsăm și pe celălalt să-și ducă vorba până la capăt, căci trist este să auzim fără să ascultăm și să întrebăm fără să așteptăm răspunsul.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
