PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Paradisul din cutia de chibrituri (doi)

George avea o casă mică. Prea mică pentru el, soție și cei doi copii. Cele două camere serveau astfel drept dormitoare, iar atunci când aveau musafiri strângeau repede canapeaua din living și le făceau loc. De parcă nu ar fi fost suficient de înghesuiți și așa, pereții erau ticsiți cu cărți, făcând spațiul să pară și mai mic. Vasile se uita mereu cu mândrie în jurul lui. Avea spațiu suficient pentru orice, nu ca George, care stătea practic într-o cutie de chibrituri. Iar pentru că avea spațiu suficient și erau o familie modernă, el și soția sa dormeau separat și se mai întâlneau din când în când, mai rar în ultima vreme. Avea și el tot doi copii, dar el avea spațiu suficient astfel încât să le facă două camere separate, una la parter și alta la etaj, astfel încât să nu se întâlnească niciodată, pentru că oricum se iubeau ca șoarecele cu pisica.

Vasile se așeză mai bine la fereastră și își strânse halatul în jurul său. Brusc îi era frig, uitându-se la căldura din cutia de chibrituri. La măsuța mică și cu picioare instabile, mâncau cu toții, uneori împreună doar la cină și la micul dejun, alteori și la prânz când li se potrivea programul. George nu trebuia să strige la copii și să îi trimită să ducă gunoiul și, culmea, nu avea nici menajeră, ca el. Pe rând, fiecare membru al familiei lua săculețul negru și îl lăsa în pubela de lângă bloc. Cei doi copii împărțeau spațiul mic în armonie. Îi vedea învățând împreună, jucându-se împreună și împărțind în liniște vechiul calculator, fără să se bată, iar micile conflicte încetau rapid, când George sau soția sa deschideau ușa și murmurau ceva – ceva ce Vasile nu putea auzi. Ar fi vrut să audă și el formula magică. Poate așa nu i-ar mai fi știut tot cartierul când încercau să facă pace între copii.

Trecură așa și vara și toamna, iar odată cu primii fulgi, când George răcise, văzu cum soția și cei doi copiii îi erau alături. Unul cu o cană de ceai, altul cu un fular mai gros când dădea să iasă pe ușă, unul cu o glumă inocentă, altul cu un pumn de pastile… și George își revenise repede, făcând loc soției sale. Iar rețeta se repetase și gripa trecuse mai mult în joacă. „Oare s-o fi dus la doctor?” se întrebă Vasile cu obidă, amintindu-și de nenumăratele vizite la cea mai bună clinică din capitală, pe care o făcuse val-vârtej, la primul strănut.

Vasile își sprijini capul de pervaz, cu geamul întredeschis. O aromă de supă, așa cum îi făcea mama lui când era copil, îi invadă nările. Soția lui George gătea. Înghiți în sec. El mânca de la fast-food. Doar erau o familie modernă, erau toți ocupați, iar timpul liber trebuia umplut cu alte activități. Gătitul nu era pe listă. „O doamnă nu gătește…” își spuse, înghițind un oftat care era gata să îi scape. Nu. El nu era invidios pe familia din cutia de chibrituri. El avea totul, ei nu aveau nimic în comparație cu el. Contrar voinței lui, împinse și mai mult geamul. Ea gătea, iar el stătea cu un teanc de lucrări în față, tot în bucătărie, corectând și ținându-i companie. Îi vedea zâmbindu-și. Îi vedea privindu-se. Îl văzu pe George prinzând-o de mână. Văzu un sărut furat în grabă și pe cei doi îndepărtându-se râzând stânjeniți, atunci când unul dintre copii deschise ușa. Copilul părăsi cu gura până la urechi bucătărie, dând fuga la sora sa, în dormitor. Aproape că putu să citească pe buzele lui: „Mami și tati se sărută”. Sora sa îl împinse în joacă și fiecare se întoarse în liniște la ale sale. Știa ce urmează. Aveau să mănânce împreună. La final, fiecare urma să își spele singur farfuria. După masă, fie vedeau un film împreună, fie se retrăgeau o oră, fiecare cu cartea lui, apoi se lăsa liniștea. Copiii plecau la culcare singuri, împărțind același pat, iar părinții se retrăgeau în dormitorul lor din living. Vasile știa că unul dintre copii citește noaptea, îi vedea lanternuța mascată de pătura groasă, ca să nu își deranjeze fratele. Tot Vasile știa că în spatele draperiilor groase, uneori se întâmpla ceva.

Se uită în jurul său. Era singur. Copiii erau probabil pe undeva pe afară. Niciunul nu îi mai spunea unde pleacă. Amândoi îi cereau bani  și dispăreau. Vasile fluieră a pagubă și ecoul îi răspunse din pereții proiectați de un designer de interior cunoscut. Porni spre dormitorul soției, deși știa că nu este acolo. Era în oraș cu prietenele. Deschise ușa discret, în perfectă liniște. Doar erau uși scumpe, care nu scârțâiau. Era singur în vila lui. Coborî scările și ieși în curte, în papucii de casă. Mașina lui strălucea sub stelele de pe cerul senin. Vasile oftă, privind-o. Își aminti că atunci când vechea mașină a lui George refuzase să mai pornească, toți patru erau lângă ea împingând. Nu văzuse atunci nicio urmă de supărare. Ba mai mulți, toți patru râdeau, încercând cu stângăcie să îl ajute pe George, care, stângaci și el în astfel de activități, îl chemase pe vecinul de la parter în ajutor. Culmea, vecinul venise și acceptase în schimbul ajutorului o cană de cafea. Dacă îl chema el, i-ar fi cerut bani.

Vasile ieși pe stradă, în halat și în papuci. Vila uriașă îi părea acum prea mare. Porni fără scop, pe alee în jos, cu capul plecat, aruncând din când în când peste umăr priviri triste, către gemulețul cu lumină, din cutia de chibrituri. „Salut, Vasile! Să te invit la o supă?” se auzi o voce cunoscută de pe partea cealaltă. Vasile tresări. Ar fi vrut să strige, să îl audă tot cartierul, că vrea, dar nu mai avea glas. Cu capul în pământ, îl urmă pe George, care zâmbi cu tâlc și își văzu de drum, ducându-l pe Vasile către colțul său de rai din cutia de chibrituri.

 

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…