De fiecare dată când pășesc în sediul unei noi corporații, sau chiar și atunci când sunt anunțat de către o mare corporație că am fost angajat și voi face parte din echipă, am un sentiment că ceva bun și neașteptat se va întâmpla. Că voi fi remarcat, exploatat și explorat cum se cuvine și ridicat undeva, într-un scaun super ergonomic, un birou minimalist, însă luxos, unde voi putea să-mi folosesc imaginația și creativitatea, având orașul la picioarele mele.
Oare eu nu merit, să fiu șeful cuiva, să vin și să plec de la serviciu când vreau, dar mai mult decât orice să muncesc ceea ce îmi place? Chiar așa, mi-aș atinge KPI-ul și targetul în liniște, iar apoi m-aș apuca să scriu, să perorez, tastând frenetic pe laptopul meu.
Dar de fiecare dată când intru, pentru prima dată, pe ușă sunt cuprins de anxietate și fac cunoștință cu un minunat atac de panică. Toate aceste stări au nume. Sau le pot da nume. Anxietatea poate fi o Ann perfidă sau o Aleona glacială. Atacul de panică e întotdeauna cineva mai sus. Mai sus de tine, de manager, de supervisor… Poate cineva de la Resurse Umane, poate altcineva…
Mai întotdeauna ajung să mă întreb un „eu ce dracu caut aici?” existențial. Se întâmplă la începutul activității, dar și la sfârșitul ei si atunci când sunt aproape sa renunț. Deseori mă refugiez în toaletă, în față oglinzii și repet existențiala întrebare „eu ce dracu caut aici?”. Niciodată nu am un răspuns satisfăcător. Răspunsurile în general la această întrebare sunt hilare. „Sunt aici să mă dezvolt profesional” spune o voce. „Fă un curs de IT sau mai bine de tâmplărie” îi răspund iritat. „Sunt aici pentru că e o bună oportunitate de a câștiga bani” revine vocea cu un răspuns mai anemic decât primul. Mă uit în oglindă, la ignorantul care tocmai mi-a spus asta, scot banii din portofel și ii arunc în față. „Este o experiență interesantă, ar putea să mă ajute” răspunde din nou o voce asemeni celorlalte, la fel de enervante. De dată aceasta mă pufnește râsul și îl iau pe idiot de umeri, încercând să-l trezesc la realitate.
După toate aceste cioburi ale egoului meu, își face apariția o fantomă de care mi-e teamă, pe care aș vrea să o evit. Mă trec toate căldurile, aș fuma o țigară, un pachet, o plantație întreagă, m-aș întinde pe jos, pe gresia udă. Știu deja ce vrea să spună. Ceva legat de ambiție. La urmă urmei de multe ori sunt de acord cu ea. Ne leagă două cuvinte. „Sclav corporatist”…
Aud destul de des expresia asta „sclav corporatist” sau „corporate slave”. Ori ca o insultă de către cei care au luxul și privilegiul de a nu face mai nimic fiind remunerați. Sau ca o încercare de victimizare de către cei care consideră că, muncind pentru o corporație, e o degradare, este dezumanizare. Parcă și aud Corul Sclavilor Evrei din Nabucco.
Să aud, să văd sintagma asta și parcă îmi dau lacrimile și am o stare de greață. Pe de-o parte îmi place, mă victimizez, sunt o victimă asistemului corporat capitalist, sistem făcut special pentru a ne exploata. Mă ascund în propriile teorii și explicații de factură marxisto-conspiraționistă și nu mai vreau să ies. O să arunc în aer toată sala, tot sediul, o să incendiez întreagă clădire. Gata cu micii asiatici exploatați în sweat shopurile din China, gata cu aparatură de ultima ora, programată să se strice în maxim cinci ani… Gata cu propaganda și cu marketingul…
Sunt în față computerului meu mereu volubil și receptiv, tehnologie de ultima oră desigur. Stau pe scaun relaxat și visez cu ochii deschiși. Visez la mari realizări, cărți publicate în sute de mii si milioane de tiraje, invitații la universități prestigioase, o afacere profitabilă, tranzacții bancare de sute de mii de dolari, timp să scriu și nimic altceva, oricât, oricând, undeva pe țărmul Oceanului Indian, a Marii Egee sau în vârful munților.
Chiar așa de dezumanizant este să lucrezi într-o corporație? Nu, nu este nimic degradant sau dezumanizant, dimpotrivă este lăudabil, să muncești, fie că e o corporație sau un ghișeu prăfuit. Degradant și rușinos este atunci când ai uitat de visele tale, de ambițiile tale, de lucrurile care te pasionau și te animau. Iar acum cauți scuze, dând vina pe nu mai știu cine. Ești un sclav, într-adevăr. Ești sclavul propriului tău confort, al scuzelor jalnice, stupide și patetice. Ești sclavul neputinței tale. Al propriei tale ratării. Partea frumoasă știi care este? Ține de tine să fii sau să nu fii sclav. Lanțurile sunt în mintea ta. Ține de ține să fii liber. Trebuie doar să spargi dracului odată oglinda!
Facebook
WhatsApp
TikTok
