Acum nu foarte mult timp, mai exact în luna martie a acestui an, a fost publicat primul meu volum de poezie, numit Starea de existență. Având numai 16 ani, sentimentele și reacțiile (atât ale mele, cât și ale celorlalți) întâlnite pe parcursul procesului de publicare au fost diverse: de la neîncredere, îngrijorare și ezitare în a mă susține, la bucurie, mândrie și, desigur, susținere. După ce volumul a fost, într-un final, publicat, am observat că fiecare persoană cu a cărei părere m-am întâlnit de-a lungul procesului propriu-zis de publicare și-a păstrat, oarecum, poziția inițială, cei ce au avut ezitări devenind nepăsători, iar cei ce mi-au fost alături încă de la început ajutându-mă să promovez cartea, cu predilecție în mediul online, și arătându-se cu adevărat fericiți. Iar pentru mine, să devin autor cu carte publicată la 16 ani a însemnat începutul vieții la care am visat încă de pe vremea când eram în clasa a cincea și am început să lucrez, împreună cu o prietenă, la o carte fantasy. De atunci am avut mai multe încercări de a scrie și publica o carte, însă niciodată nu am avut curajul necesar nici măcar pentru a o duce la capăt, așadar Starea de existență reprezintă, pentru mine, dovada că ceea ce, la un moment dat, ți se pare imposibil, poate deveni posibil cât timp nu renunți. Desigur, tot acest drum are un rol important în formarea stimei de sine și a încrederii, deci pot spune că publicarea volumului m-a ajutat să cresc și mi-a permis să ajung cu câțiva pași mai aproape de mine.
De partea mea am avut oameni care mi-au făcut experiența cu mult mai frumoasă prin susținerea și implicarea lor, care au reprezentat factori importanți ce mi-au șters, ușor ușor, dubiile și au dus spre reușita mult așteptată. Ajutor primit cu privire la corectură și prin redactarea prefeței, sfaturi cu privire la alegerea editurii și clarificarea anumitor nelămuriri tehnice sau fie doar și vorbe bune, toate acestea le-am găsit în mediul școlar, atât în cel din care fac parte la momentul actual, cât și în cel pe care l-am părăsit acum câțiva ani în momentul începerii liceului. Sprijinul venit din partea lor a fost extrem de important, de aceea le mulțumesc încă o dată persoanelor implicate, persoane pe care le stimez și la care țin foarte mult.
Faptul că această carte este una de poezie a făcut totul și mai special, având în vedere relația pe care eu o am cu poezia, relație ce a început încă de când am învățat să vorbesc și recitam versuri învățate în mod involuntar. Totul a continuat în clasa a doua, atunci când, din proprie inițiativă, am început să compun poeziile pentru serbările școlare, poezii pe care le cream special pentru fiecare coleg. Această activitate a durat până la finalul clasei a patra, fiind urmată de o perioadă în care compuneam doar pe baza subiectelor ce erau acordate de către doamna profesor drept temă pentru acasă. Au urmat participarea, fără prea mare succes, trebuie să recunosc, la concursul Cvintetul toamnei și o pauză considerabilă pe care am luat-o de la scris. Lucrurile care m-au făcut, de fapt, să mă opresc au fost lipsa încrederii în sine și frica de a scrie despre ce simțeam cu adevărat. Credeam că acela va însemna sfârșitul relației mele cu poezia, însă, în clasa a noua mi-am regăsit curajul de a face ceea ce iubesc în modul în care mă simt cel mai confortabil și care mă ajută cel mai mult. Mi-am regăsit curajul de a mă exprima prin poezie, ea mă ajută să mă cunosc mai bine pe mine, dar și ceea ce mă înconjoară, este un mod de a evada din cotidian și îmi amintește că există ceva frumos, artistic, chiar și în momentele și sentimentele care par cele mai grele, de nesuportat. Astfel, la vârsta de 14 ani am debutat, cu ajutorul domnului Ionuț Cristache, profesorul meu de logică de pe atunci, chiar aici, în Gazeta Dâmboviței. Din acel moment, nu am mai renunțat la poezie, și nici nu îmi doresc să renunț.
Totuși, să revenim la carte. Am primit, pe parcursul acestor câteva luni de la publicarea volumului, câteva întrebări, iar acesta mi se pare momentul oportun pentru a le răspunde. Una dintre ele vizează inspirația din spatele cărții. Poeziile ce o formează reprezintă manifestările mele declanșate de anumite sentimente, sentimente pe care, în mod ciudat, le înțeleg mult mai bine în timp ce și după ce le scriu decât atunci când încerc să o fac în mod intenționat. Cât despre cartea propriu-zisă, publicarea ei a fost stabilită în mintea mea într-o singură noapte și a venit din faptul că simțeam nevoia să fiu eu, așa cum mi-am dorit mereu să fiu, încrezătoare și fără teama de a mă implica în lucruri serioase, iar publicarea unei cărți reprezintă, în primul rând (și acum vorbesc la modul general, nu doar la cel personal) o responsabilitate mare, dar și o realizare la fel de mare, asta fiind exact ceea ce aveam nevoie în acel moment. De asemenea, angajarea în această responsabilitate mi s-a părut și un mod bun de a mă asigura că nu voi renunța la mine și la ceea ce vreau să fiu. Chiar dacă am fost tentată să fac asta, am reușit să mă motivez, așa cum credeam încă de la început că se va întâmpla, gândindu-mă la carte. Iar despre cât de departe mi-aș dori să ajung (de asemenea, o curiozitate pe care am mai întâlnit-o)… mi-aș dori să ajung atât de departe încât să îi inspir și pe alții. Și eu, la rândul meu, am fost inspirată de câteva persoane de-a lungul vieții, chiar așa mi-am regăsit curajul de a scrie, cum povesteam în paragraful anterior, iar să pot face același lucru pentru cei din jur m-ar face să mă simt cu adevărat împlinită.
O altă întrebare a fost legată de modul în care îmi împart timpul între școală și scris, sau cum mi-am împărțit timpul între școală și publicarea cărții. Majoritatea procesului meu creativ se desfășoară pe timp de noapte, fapt ce îmi permite să îl pot separa de activitatea școlară, de care mă ocup ziua. De asemenea, nu mă încadrez în acea categorie de elevi care se află în goana constantă după note de 10 la toate materiile, ci prefer să mă dezvolt în special la materiile care mă pasionează (recunosc, aici sunt destul de ambițioasă și strictă cu mine însămi), iar la restul să mă preocupe, mai degraba, formarea culturii generale decât performanța, notele bune fiind mai mult produsul atenției acordate la clasă, care îmi ușurează munca de acasă, lucru care îmi permite să îmi eliberez, într-o oarecare măsură, programul. Acestea sunt modurile principale prin care reușesc să îmi fac timp pentru pasiunile mele, cum ar fi scrisul, și pentru proiecte, atât personale, precum acest volum de poezie, cât și proiecte de voluntariat.
Iar o altă curiozitate, ultima din acest articol, este ce părere au oamenii despre tot ceea ce are legătură cu cartea mea. În general, iau în considerare doar părerile persoanelor la care țin și în care am mare încredere, însă, când vine vorba de o carte, lucrurile se complică puțin, deoarece e nevoie de păreri cât mai diversificate pentru a putea măcar aproxima calitatea obiectivă a cărții și, în același timp, trebuie să diferențiezi părerile sincere de cele false. Din câte am observat până acum, persoanele care mi-au citit cartea și cu care am putut păstra legătura, cel puțin pentru a vedea ce părere au, mi-au acordat un feedback pozitiv, însă nu am avut ocazia de a vedea punctul de vedere al tuturor cititorilor. Totuși, știu că încă este loc de îmbunătățiri, iar la asta lucrez la momentul de față.
În încheiere, vreau să amintesc că, da, pentru a scrie cărți, indiferent de vârstă și de statut social, este nevoie de cuvinte, dar cuvintele nu sunt niciodată suficiente pentru a vorbi despre cărți. De aceea, pentru a afla singuri ceea ce poate eu nu am putut spune în acest articol, vă invit să citiți volumul de poezie, dar și aparițiile mele de fiecare săptămână, în Duminica de poezie din Gazeta Dâmboviței. Și, nu uitați, cel mai frumos lucru pe care îl poți spune despre cărți e că le-ai citit.
Facebook
WhatsApp
TikTok
