Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de azi
1.
poetul soviany și muza
Te văd cum pășești,
puțin amețită de băutură,
pe străduțele unui cartier deocheat
și fluieri încet un cântecel de petrecere.
Ai în mână o sticlă de whisky
cu care îl izbești drept în moalele capului
pe primul polițist întâlnit, iar apoi
o iei la fugă prin negură, ca și cum
n-ai fi tu însăți ceva ca o negură, o
teroristă consumată de viață
care îmi strigă cu ultimele sale puteri:
you are a murder, my baby.
2.
De ce n-am euthanasia
și poeții bătrâni
care-și întorc pe dos
buzunarele goale,
cerșesc prin birturi
un gât de trascău
și nu știu
să facă proiecte
sau să scrie
scrisori de intenție.
Parcă îi văd
cum și-ar pune,
după ce s-au spălat
temeinic pe
mâini și pe față,
singurul costum bun,
cum și-ar trage pălăria pe
ochi
și s-ar zgribuli sub cearșaf
așteptând
injecția salvatoare.
3.
cântec despre oastea lui igor
Igor e
votca sinucigaşilor.
O înghiţi
ca pe-un pui
viu de arici
pe care ţi-l aduce un
chelner slinos
pe o farfurioară de
plastic.
Igor
e cea mai ieftină votcă.
Beau şi eu igor.
Şi îi văd pe toţi ceilalţi
clienţi ai
localului
cum îşi ţin ficaţii în palme
ca pe nişte bucăţele de carne stricată
cu care ar încerca să ademenească
o pisică jigărită şi galbenă
Hei, unde-s zombi nebunul
care ieşea la cerşit
şi sorin inginerul şi alec dascălul de
matematici
şi nea bobo şi scaramouche şi oarţă lăutarul
şi oacă şi leu şi trombonică ţiganul
care ne cânta la trompetă zaraza?
Ăştia bărbaţi!
Îşi purtau
moartea în
buzunar
ca pe-un pachet ieftin de mărăşeşti
şi nici unul din ei
nu mai face
umbră pământului,
nu mai face de mult
umbră pământului.
Le-au ros şobolanii
degetele de la
mâini şi
picioare, iar viermii
le mai caută şi acum
printre dinţi
resturi de
mâncare şi băutură.
Uneori ne dăm mâna.
Încercăm să vorbim.
Urinăm în tufișuri.
Facem ușoare
încercări de socializare.
4.
mariana marin
Am început
să vorbesc despre mine
doar la
timpul trecut.
Și o visez tot mai des pe
mariana marin
care-mi cumpără o cinzeacă de
vodcă și
un pachet de
carpați.
Dar atunci când o-ntreb
cum e dincolo, madi,
nu spune nimic,
doar își mușcă
buza de jos
doar se uită la mine
ca la un fel de
bacterie.
Poezii mai de demult…
1.
cine ești tu?
Ciorile care-mi
cârâie la
fereastră
și viața mea
ca un film
ce se rupe
din când în când.
Îl întreb:
cine ești tu?
Iar el îmi răspunde:
eu sunt întunericul.
Nu se știe cine
avortează pe cine.
Cerul din dristor
are culoarea
bilei mele bolnave.
2.
timp liber
Nu poți să
scrii toată ziua
așa cum nu poți
să bei toată ziua
ai și timp liber
atunci te
scarpini în fund
și urli
din adâncul bojocilor:
viva la vida!
Lasă, stai liniștit.
La noapte
poate te mănâncă
păianjenii.
3.
cărți de război
Citesc de un timp
numai cărți de război.
Și sunt obsedat
de noroiul acela
gălbui și vâscos
de pe fundul tranșeelor.
În care te scufunzi lent
până la glezne,
până la genunchi,
până la târtiță,
Apoi vine mereu cineva
(de obicei o femeie
îmbrăcată în
soră de caritate)
care-ți ia mâna,
o cercetează atent,
o întoarce pe toate părțile
și în cele in urmă
îți șterge
cu o perie mică de sârmă
linia vieții din palmă.
Tălmăciri…
1.
rimbaud
Cei care şed
Înfriguraţi, au ochiul încercănat şi veşted,
Cu degete-nverzite de coapse se ciupesc,
Iar nişte pete stranii-i acoperă pe creştet.
Aşa cum pe-un perete lepros lichenii cresc,
Ca-ntr-un amor lugubru purced să-şi împreune
Ciolanele bătrâne cu-al jilţului schelet
Piciorul lor rahitic îndată ce se pune
Pe bara unui scaun, căci zi şi noapte şed.
Cu scaunele şchioape li-i una îndărătul,
Simţind cum stropi de soare de piele i-au pişcat,
Sau contemplând la geamuri ce veşted e omătul
Ca broaştele râioase sunt prinşi de tremurat
Le dăruieşte jilţul atenţii delicate,
Mulându-se pe şoldul lor colţuros un pic
Şi parcă sori de-az’vară scot raze înfocate
În paiele ce-n vremuri dădeau şi ele spic
Par pianişti (genunchii-s apropiaţi de gură)
Care umblând cu mâna sub scaun, cu temei,
Încep să cânte jalnic un fel de partitură
Şi-şi mişcă tărtăcuţa, cu gândul la femei.
Să nu-i pui să se scoale! E-o-ntreagă tragedie!
Ca mâţele turbate se pun pe mieunat
Şi-şi scutură-omoplaţii sinistru de mânie.
Pe şale, pantalonii de ciudă s-au umflat.
Şi îi auzi de ziduri pocnindu-şi capul tare
În timp ce-şi trag în silă piciorul răsucit
Şi nasturii li-s parcă pupilele-unor fiare
Ce prin cotloane sumbre anume stau pitit.
Au, gata să ucidă, o mână nevăzută,
Când se întorc li-s ochii de-otrăvuri negre plini,
Zvârlind în jur cu ură, ca o căţea bătută
Nişte priviri ce parcă ne fac să ameţim.
Când şed din nou, cu pumnii-n manşetele murdare,
Şi se gândesc cu ură la cei ce i-au sculat
Din zori şi pâna seara ciorchini de amigdale
Sub fălcile căzute întruna li se zbat.
Şi-atunci când vine somnul tiptil şi-i cercetează
Pe-un braţ de scaun capul punându-li-l din nou
Împreunări în lege de scaune visează
Şi-n visu-i fiecare primeşte un birou
Flori de cerneală-şi scuipă polenul din corole
Şi-n somnul lor nevolnic, îi iau la legănat
Precum un roi de gâze dând iama-n gladiole,
-Acum, că mădularu-i puţin întărâtat.
2.
rimbaud
Prima seară
Era cumplit de dezbrăcată,
Iar marii arbori curioşi
Cu frunza lor întunecată
Cătau la dînsa pofticioşi.
Şezând în scaunul meu mare
Se dezgolise nu puţin
Şi era prins de-o tremurare
Picioru-i fin, nespus de fin.
O rază ce părea de ceară
Căzu deodată, val-vârtej
Pe gura ce-i zâmbea sprinţară
Şi sân: o muscă pe-un măceş.
O sărutai pe glezna fină.
Ea râse dulce şi brutal –
Un râs din triluri de lumină,
Ca un rozariu de cristal.
Fugi piciorul-ntr-o clipită
Sub poala ei. „Ce mi-ai făcut?”
Prima-ndrăzneală-ngăduită,
Mă pedepsea, dar prefăcut.
Cu biata-mi buză-nfierbântată
Pe ochi vrui s-o sărut furiş,
Dar capul şi-l dădu, şireată,
Pe spate. „Iarăşi te prostişi?
Văd, domnule, că-ai gânduri hâde!”
Restu-l zvârlii pe sân de zor.
Iar ea porni din nou a râde,
Ceva mai binevoitor.
Era cumplit de dezbrăcată,
Iar marii arbori curioşi
Cu frunza lor întunecată
Cătau la dânsa pofticioşi.