GEOMETRIA CUVÂNTULUI – Ecaterina PETRESCU BOTONCEA – Dansul ploii

   Din jurnalul medicului anestezist… Rătăceam pe străzile oraşului meu îmbrăcat în ceață, cu gândurile suspendate deasupra norilor lătăreți aşezați peste case vechi şi turnul cu o sută de trepte din  mijlocul ruinelor. Se apropiau sărbătorile pascale şi tânjeam la o primenire a spiritului, greu apăsat în ultimii ani de aceiaşi dilemă, a fi sau a nu fi aici şi acolo… Purtam în mine un regret, ca un reproş înăbuşit, despre viață şi lume, umbre şi destine pe care le influențam prin decizii, cu mintea mea, cu mâinile mele. Cât adevăr, câtă eroare? Puterea dragonului era puterea mea, răscolind printre viscere şi reacții chimice, stropul de viață sau licărirea de moarte din spatele grilajului de suspine… 

   Se apropia noaptea. O ploaie măruntă mi se lăsa peste pleoape. Cu capul plecat, mă uitam la pantofii mei de lac, cum se udă şi cum pot luci jucăuş, printre stropii de apă… Peste tot, imagini! Răcoarea mă cuprindea fără să îmi alunge tulburarea. Vedeam chipurile răstignite ale bătrânilor agățați de ventilatoare, sau ale bolnavilor incurabili, cu privirile rătăcite spre zenit, incapabili să-şi strige suferința şi dorința de eliberare. Ce rost, ce rost, când totul e doar o trecere? De ce ne agățăm inutil de materie?

   M-am oprit sub lumina unui felinar. Amurgul murise şi eram în deplin întuneric. Mi-am deschis umbrela şi am admirat o secundă duşul de ploaie în reflectarea luminilor de neon. Peste tot, suflete călătoare! Mintea mea voia să fugă dar era copleşită de o destinație şi de un drum… Şi atunci, ridicând capul, am văzut, la doi paşi de mine, imaginea bucuriei. Un domn înalt, cu ochi copleşitor de aprinşi şi o dantură  care ieşea la vedere de sub zâmbetul larg, permițând ploii perlate să îi atingă smalțul imaculat. Purta un fulgarin lung. „Vă urmăresc de ceva vreme. Ați făcut înconjurul parcului. Sigur, nu vă confund! Mi-ați salvat viața, împreună cu ortopezii!” Şi arătând cu mâna dreaptă umărul stâng, liber sub sacoul ascuns de ploaie… am înțeles! Deodată am revăzut cu inima rănită, toată scena! Eram foarte tânără şi lucram de puțin timp ca medic anestezist la Spitalul județean… Era într-o gardă. În plină zarvă, se împingea un brancard dinspre lift, spre sala de operație. Pe buzele tuturor şedeau cuvintele: tânăr, accident de muncă… Un miros pătrunzător de sânge crud, lână pârlită şi peşte fript, răscolea atmosfera…

   În câteva minute toată echipa de halate albe era pregătită. Brațul stâng îi fusese prins într-o maşină rotativă, lăsând la vedere un membru strivit în întregime şi un hematom imens la nivelul umărului, într-un amestec de țesut textil şi uman. Pe coridor se auzea o spovedanie disperată, a fost doar o îmbrânceală din glumă… Pacientul palid, se exanguina văzând cu ochii. Asistentele roiau în jurul lui, răspunzând comenzilor rapide: grup, sânge, plasmă, patru aborduri venoase, trusă de subclavie, trigger ketalar…

   „O să mor, doamna doctor? Dacă scap, o să vă aduc un crab din lacul Brăteşti. Sunt pescar amator. Iubesc pescuitul şi marea. Am făcut armata la marină…” Ochii îi erau duşi în fundul capului. Buzele uscate. „În armată am învățat despre tot felul de accidente… o să mor, e ruptă o arteră mare, nu aveți cum să-mi opriți sângerare..”.

   „O să dormi, şi o să te trezeşti bine, ai să vezi! Şi eu iubesc pescuitul. Când eram copil, prindeam peştii cu mâna goală, de sub scobitura tălpilor, păstrăvi, aduşi de apele repezi, la vale, sau îi găseam pe sub lespezi în limpezimea de izvor a Sucevei… Când te vei trezi din anestezie, îți voi povesti mai multe.”

    Ochii albaştri ai tânărului, alunecau spre somn… Ah, lupta cu moartea poate fi un dans mai vijelios şi mai dramatic decât moartea în sine, care te strânge, te sărută şi te eliberează cu o suflare. Fața chirurgilor se umplea de broboane, instrumentele alergau ca sunetele pe claviatură, burduful aparatului de anestezie şuiera sacadat, în timp ce soluțiile şi drogurile alunecau pe vene, împinse de pompe şi injectoare. A fost nevoie de scoaterea brațului din articulație. Cum aş fi putut să uit? Nu era timp de mai mult şi de mai bine! Orice întârziere ar fi costat viața pacientului. Eram tânără. Nu mă împrietenisem cu moartea. Orice înfrângere mă zgâlțâia cu putere. Am suferit de parcă mie îmi zburase brațul. Eu nu vedeam victoria ci doar eşecul. Cum se va simți acest tânăr când se va trezi? Cred că avea vârsta mea, poate avea ca mine, familie, copii… Am stat la capul lui, cu ochii pe monitoare, toată garda, aveam motive să mă tem de întinderea sângerării spre torace.

   La trezire mi-a zâmbit… „Am pierdut brațul, nu-i aşa? Dar sunt viu! O să mă țin de cuvânt cu peştele…” După o lună, a venit. Radia de fericire. În mână ținea o sacoşă mare de rafie. „Azi dimineață l-am prins! Încă e viu! Mi-ați salvat viața şi nu o să vă uit niciodată! Voi avea o fetiță, o va chema ca pe dumneavoastră şi îi voi spune Cătălina.” Ochii îmi erau plini de lacrimi. Cum poți emana atâta bucurie, când ai pierdut atât de mult?

    Mi-a înțeles nedumerirea şi mi-a răspuns, de data asta pierdut în gânduri: „Mi-a rămas mai mult decât am pierdut. Pentru mine, ziua aceea a fost un salt în Paradis…” „Şi? I-ați pus numele de Cătălina?” „Da!”Am zâmbit  îngândurată, m-am uitat la tâmplele lui încărunțite… Da, viața rămâne o enigmă, dar sărbătorile pascale mă găseau cu răspuns la o întrebare: dacă poți zâmbi şi poți împrăştia bucurie, viața merită trăită oricum! În jurul meu, ploaia dansa…

   Am spus drept. Ortopezi: doctorul Burghelea şi doctorul Paşcanu Dan. În viața de medic, am cunoscut şi mulți oameni minunați…

 

Ecaterina  PETRESCU  BOTONCEA este medic la Spitalul Judeţean din Târgovişte, a scris 13 cărţi, e o autoare de succes și spune că a tânjit după marea medicină, după o lume în care frecvenţa minunilor e mai mare…