Ascultându-i pe majoritatea demnitarilor români vorbind, am ajuns la convingerea că urcarea lor bruscă, de multe ori, pe scara socială i-a smuls din starea naturală, acolo unde stăteau față în față cu lucrurile pe care le numeau în felul lor. Aterizați prin parlament, prin instituții centrale, guvern, s-au trezit deodată în starea istorică. Acolo unde, în baza unui contract, trebuie să te exprimi și prin înlănțuiri de vorbe.
Așa se face că ei, aici, în exercitarea funcției, majoritatea descoperă cuvintele, înșiruirea lor, propozițiile, frazele. Și, de unde anterior comunicau laconic, dar poate practic, mai mult indicând lucrurile, acum leagă un cuvânt de altul și, minune, formează chiar texte lungi, chiar de nu spun nimic, dar asta nu contează, ăsta-i chiar scopul de a ajunge în vârf. Îi auzi, deci, acum, cum perorează în nesfârșire, glisând pe deasupra realității, îmbătați de performanța de a rosti multe cuvinte, în sfârșit.
Acest fenomen de alfabetizare primară, în România se numește politică.
Am ascultat recent un ministru/o ministră și-am auzit: criterii, standarde de performanță, analiză obiectivă, sustenabil – și altele asemenea, ca răspuns la întrebarea simplă: cum va arăta bugetul instituției pe anul 2021. Mi-am dat seama că tehnica acestui discurs este să azvârle în aer o avalanșă de vorbe de o generalitate aproape maximă, care, sigur, nu spun mai nimic, n-au conținut, n-au intensiune. Dar ele tocmai de-asta sunt spuse așa, ca să nu spună nimic. Cred că politicienii acum descoperă atracția generalității termenilor. Și sunt fascinați de simplul fapt de a nu spune nimic. Discursul acesta este unul impersonal, ciudat, fără aderență la realitate. Nu e nici măcar criptic, n-are nicio cheie, pentru că are numai coajă.
După ce auzi acest tip de comunicare de la un demnitar te simți în pericol: oare ce se va întâmpla cu tine și cu lumea? Uneori însă auzi expresii ce par mai concrete, de pildă „tragem tare!” N-aș fi reținut-o dacă ar fi fost rostită de un ins oarecare, nu i-aș fi acordat vreo atenție. Fiecare om are megalomaniile lui, infatuarea și egoul lui. Poate că și eu am spus vreodată că „trag tare”, e posibil, poate că mă lăudam, poate că-mi făceam curaj, cine știe… Totuși, pentru lumea măruntă parcă nu se potrivește expresia, teribila și impresionanta sintagmă. Pentru că e prea măruntă, acesteia i se potrivește modestul „facem și noi ce putem”…
Însă atunci când ea este zisă de un ditamai demnitar, lucrurile capătă o întorsătură viforoasă. Când un membru al guvernului mărturisește, lăsând la o parte mioritica modestie, că ei, guvernanții, într-un efort colectiv pentru țară, „trag tare”, sigur că ți se dezvăluie instant amploarea muncii lor, magnitudinea ei, dăruirea lor completă pentru noi… Așa că, din când în când, ei doar dau senzația că se desprind, printr-un efort greu, de fascinația pe care o are asupra lor generalitatea vagă a limbajului. Însă e doar o aparență. Când ei spun „tragem tare”, fără să specifice concret ce anume înseamnă asta, nu fac altceva decât să-și manifeste dragostea pentru limbajul scheletic al ideologiei, cea mai sumbră ipostază a vorbăriei prefabricate, fără personalitate și înțeles anume.
Dar să sperăm că, în scurt timp, cei care ne vorbesc, de sus, vor trece de gimnaziu și, în sfârșit, vor intra pe băncile liceului. Cel puțin on-line.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
