EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Note despre literatură (LXIII)

   Cred că proza, pe lângă obligația constitutivă de a ascunde în adâncuri apa întunecată a poeziei, trebuie să respecte o măsură, un ritm interior, care să creeze cititorului sentimentul că este posibil ceva nou. Noutate pe care acesta doar e bine s-o aștepte, citind, cu o curiozitate mereu sporită. Însă măsura de care vorbeam, ritmul lăuntric, nu-și au sursa în capul scriitorului, ci în independența orgolioasă a textului. Prozatorul nu este decât mesagerul acestora, purtătorul lor de cuvânt și scribul lor. El are rolul de a pune în pagină ce este necesar acestor nevoi lăuntrice, fără nimic în minus, fără nimic în plus. La noi, Rebreanu, în Ion și Pădurea spânzuraților, îndeplinește rolul cu măiestrie: nu imprimă paginii nimic din vanitatea subiectivității sale de om, ci se supune comenzii textului care se întinde în urma sa ca un covor fermecat. Din afară, Coetzee are darul de a produce o tensiune mută între cuvinte, subjugând cititorul în fața paginii. Un exces, așadar ne-necesar textului, trădează doar dorința personală a scriitorului de a epata: fraze umflate, înșiruiri de epitete, de lucruri, de culori etc., fără a fi nevoie de ele. Astfel, deși avem în față o capodoperă evidentă, găsim în Craii de Curtea Veche urme ale sensibilității vanitoase a prozatorului, menite doar să impresioneze cititorul cu tot dinadinsul. Pe când un Michel Tournier, în Vineri sau limburile Pacificului, țese un text care fascinează tocmai prin detalii senzoriale nenumărate, în avalanșă, care țâșnesc natural din adâncimea întunecată a cuvintelor deja țesute.

   După ce ai citit cam tot ce a citit generația ta, mai ales în literatură, cred că, fără a renunța să fii „la zi”, cel mai productiv lucru este re-citirea celor mai importante cărți care au contribuit la formarea ta. Prin recitire, vei descoperi alte relații, noi, între mintea ta și text. Vei ieși mai îmbogățit, mai liniștit și mai sigur pe tine. Cum spuneam, trebuie să continui să iei pulsul prezentului, fără a te îneca în el. În plus, filosofia și știința, astea chiar „la zi”, sunt  indispensabile pentru a-ți consolida personalitatea artistică. Însă re-recitirea este baza. Odată trecut de ele prin prima lor citire, acum vei descoperi mai limpede motive, tehnici, viziuni, lucrul pe cuvinte și expresii – totul. Încât, autorii formării tale sunt acum con-substanțiali cu tine, fac parte din simțirea și gândirea ta, pe care le numim personale, pe drept cuvânt, deși te-ai inspirat din cei vechi ție. Ai devenit membru al familiei. Și, atenție, nu poți să faci parte din două familii în același timp.

   Cum se cam știe sau se intuiește, romanul – această forfotă a perspectivelor, Gide – este strict legat de timp, de modul în care el e receptat în conștiința cititorului. Așa apare și spațiul. Doar că el este un element auxiliar: unde se întâmplă? este posibil oriunde, ex. Procesul. Când spunem că romanul narează o poveste, înțelegem că evenimentele romanului sunt supuse unei cauzalități interne lumii narate care ne suscită interesul. Așteptarea noastră este legată de succesiunea temporală. Așa că, atunci când autorul are darul de a încărca personajul sau starea cu detalii necesare, se creează o situație de așteptare din partea cititorului. El intră în timpul romanului și trăiește alături de personaje, în timpul lor, fiind curios de ce urmează acelei bogății de amănunte care oferă carnație și realitate. Petrecerea asta în timp conferă personajelor evoluție, mișcare și deci realitate. Pe scurt, romanul, în profunzimea lui, înseamnă darul de a povesti desfășurarea lucrurilor, faptelor și trăirilor pe care ni le aduc personajele în mișcare.

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…