O fi visul lumea din care venim? De obicei, între orele trei și patru dimineața somnul
meu ia chipul unor întâmplări adevărate, îmi regăsesc copilăria, părinții, rudele și cunoscuți
care nu mai sunt, mă bucur sau plâng ori trăiesc emoții care se cer continuate precum
alunecarea pe luntrea unui râu până la aflarea limanului. Pentru că altfel risc să mă înec în
propriul vis…
Dar, prietene, ce este uimitor este că propria mea imagine poate fi modificată în
diferite culori, legănându-mă între mai multe ceruri, mări ori chipuri de copil, de femeie, de
mamă, dar pot fi și o filă de poveste pe care cuvintele aleargă, se ceartă, se supun…
Mă trezesc și privesc ceasul. Totdeauna arată aceeași oră, trei și douăzeci de minute. Se spune că este ora la care intrăm în dialog cu Universul. În noaptea aceea, una din variantele mele a luat chipul beduinei de pe o reclamă turistică, cu care m-am mai întâlnit cu doi ani în urmă, o femeie a nisipurilor, învăluită în eșarfe. Îi simțeam în propriul piept inima cum bate…
-Vino să mă revezi, mi-a spus! Sunt Tu din altă viață…
Nici vorbă să mă convingă. De fapt, mă simțeam somnoroasă în plină noapte…
-Ai uitat? Nu mai simți aroma cafelei cu cardamon, fierbințeala nisipului sub tălpi și
bucuria drumului fără scop, doar cu sens, sensul bucuriei în tot ce ești, în tot ce faci pentru
familia ta, pentru tribul tău?
M-am trezit. M-am dat jos din pat să beau un pahar cu apă. Picioarele mă ardeau și am
simțit aprinderea nisipului sub tălpi. Dinspre bucătărie veneau arome de cafea cu cardamon.
Dimineață am sunat la agenția de turism și am găsit ca interesantă o călătorie spre Maroc, care
includea și Sudul Spaniei.
Pregătiri în grabă… Haine subțiri, un ghid turistic, schimbarea telefonului mobil cu unul
mai performant în realizarea pozelor color și un plus de mișcare câteva zile… Zi frumoasă de octombrie. Adieri ușoare de vânt, frunze colorate, soare blând. Ajung la timp pe Aeroportul Otopeni. Grupul cu care voi călători pare omogen, oameni drăguți, de toate vârstele, cărora li se alătură în ultimul moment o pereche de seniori, soț și soție, înalți, zvelți, deși, probabil, trecuți un pic de optzeci de ani.
După formalitățile vamale, ne îmbarcăm pentru Malaga. Frumusețea câmpiilor noastre și a Munților Carpați mi se dezvăluie odată în plus, până ce suntem înghițiți de nori. Înainte de aterizare, admir câteva minute peisajul spectaculos al țărmului Mării Alboran. Dorul acela de neînțeles pentru nisip și mare îmi inundă pieptul. De unde vine, din ce misterioase depărtări?
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA este medic la Spitalul Judeţean din Târgovişte, a scris 13 cărţi, e o autoare de succes și spune că a tânjit după marea medicină, după o lume în care frecvenţa minunilor e mai mare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
