Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
Cuvintele
au existat înainte de
mine.
N-am inventat eu poezia.
Am primit totul în dar
şi trebuie
să dăruiesc tot.
O să plec de aici
cu mâinile goale.
Cuvintele
putrezesc mai încet
decât carnea
dar putrezesc
şi ele
în cele din urmă.
2.
Corpul tău palid
ca luna
are cratere
atât de
de adânci
încât doar privindu-le
sângele meu
se întunecă.
Devine un nor
plutind în derivă
până la cercul polar
şi dincolo de
cercul polar,
unde noaptea durează
o sută de ani.
3.
Stăm la masă toţi trei.
Tu, eu,
iar între noi – timpul,
ca un factor
poştal obosit.
El ne aduce
întunericul seara
şi dimineaţa lumina.
Acum scoate
din geanta lui veche
fotografiile noastre
din copilărie,
le mototoleşte
şi le
aruncă în foc
bombănind că
numai cenușa
rămâne la fel
și peste
o sută de ani.
4.
din CARTEA POMELNICELOR
/portretul unei doamne/
Samur la gât! O mult iubită salbă!
În deget vechi inel de-argint pleznit!
Ca în acea străveche noapte albă
Gropi proaspete pe Neva au plutit
Stal roşu! Caldul umăr de zăpadă!
Şi fumu-n seara ce venise grea
De pe-al Didonei rug de altădată
Spre rugul Jeannei D’Arc călătorea
Ceva fugar şi alb trecu pieziş
Apoi peste oraşul de aramă
Părându-vi-se iar că pe furiş
Caietul ars pe vremuri vă blesteamă
În mirosul de vânt şi de taiga
Cu lumânări aprinse-ntr-o fereastră
Voaleta neagră parcă flutura
Ahmatova nu sunteţi dumneavoastră
Ce aşteptaţi în pâcla fumurie
Cu cheiurile Nevei la un loc
Să fluiere domol o melodie
Tenorul trist al timpurilor: Blok?
5.
Îmi privesc
urmele
cuvintelor pe hârtie.
Unele sunt
rotunde că
bilele.
Altele seamănă
cu ascuțitorile
vechi de creioane
sau cu
șepcile pleoștite
ale poștașilor din copilărie..
Dar cele mai multe
nu mai au nicio formă.
6.
din POEME DE DRAGOSTE
Cu vocea ta, deprinsă să alinte,
Tu mă îngâni domol şi îmi murmuri.
În loc de carne, noi avem cuvinte,
Cuvintele se fac pe urmă guri
Cu buzele cioplite din rubine
Şi suferind de un cumplit nesaţ,
În timp ce eu întind acum spre tine
Un vers ce se mlădie ca un braţ.
Precum doi poli rotind pe-aceeaşi axă,
De acum nu mai există tu şi eu,
Iar vocea ta treptat devine coapsă
Ce freamătă domol sub glasul meu.
Şi, ca-ntr-un fel de noapte nupţială,
În care te-am străpuns şi te-am durut,
Urechea ta e parcă o fecioară
Care-şi boceşte himenul pierdut.
Iar vocea ta atunci devine geamăt,
Iar vocea ta apoi devine tril
Şi ne unim silabele-ntr-un freamăt,
Să zămislim din ele un copil.
Facebook
WhatsApp
TikTok
