Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
„Sistemul meu
-spune Marele Creier –
e aproape perfect.
mă deranjează
doar oamenii ăștia
atât de informi
cărora
nu le pot
calcula exact
nici măcar
aria laterală.
Și mai au în piept
și pompa aia neghioabă
care mă calcă pe nervi.”
2.
idiotul cartierului
Eu trebuie să
stau la masa asta din
cârciumă şi
să trec în
revistă
toate formele
pe care le
poate lua golul
într-o seară de
sâmbătă.
Cărţi
soioase de
joc. Mâini de femeie
ca
florile
de cartof. Un
chibrit ars între două
degete
îngălbenite de
nicotină. Mă
gândesc la
inima ta
ca la un mic
soare portocaliu şi
simt o uşoară
căldură în
degete.
Inginerul a început
să cânte sârbeşte.
„Din căcat am ieşit
şi-n căcat ne
întoarcem”.
Melancolia costă aici
mai puţin ca o
o halbă de bere.
Infinit mai
puţin. Şi
parcă e seara de după
căderea constantinopolului.
Idiotul cartierului
se duce la bar
şi îmi cumpără o
ţigară.
”Hai, hai
nu-ţi pişa ochii
că eşti
ditamai găliganul”.
3.
fotografie de grup.
Oameni fără
iubite şi fără
neveste. Oameni
care ronţăie sticsuri
într-un vagon de
metrou ca nişte
şoareci bătrâni
şi işi pipăie
gâturile zbârcite.
Oameni care se
întorc de la lucru în
pelerine uzate de
ploaie, ca o
armată învinsă,
purtând in sacoşe
funingine şi
miros a rom ieftin.
Oameni
transpiraţi şi
murdari
care se uită
unii la alţii cu ură.
Ii văd
seară de seară la
cârciumă. Le
privesc pelerinele
lungi care fâlfâie ca
drapelele
unor ţări comuniste.
Iar pe scaunul
din faţa mea
nu şade nimeni. Mâinile
mele sunt
galbene de
tristeţe, ca ale
romanovilor şi
habsburgilor. Ca ale
celor
nu foarte
puternici.
O fantomă
umblă iarăşi
prin europa.
Şi îmi vine să
urlu
spre cartierele
bogătaşilor: „Trăiască
revoluţia mondială! Trăiască
lenin si troţki!”
4.
oarţă lăutarul
E lăutar şi maseur.
Atinge şirele gârbovite ale
bolnavilor cu
delicateţea cu care ar
mângâia
lemnul unei viori.
Dar înainte de asta
îşi clăteşte gura
cu o cinzeacă de igor
căci se teme grozav de microbi
şi nu vrea să moară
înainte să găsească moştenitor
pentru scripca lui veche
şi cele
câteva cântece
pe care pretinde că le-ar fi
învăţat de la
romica puceanu.
Soarbe cu poftă
din cinzeaca de igor,
apoi spune ca pentru sine:
“Dumnezeu a vrut să mă facă
mai negru la piele, dar nu neapărat
tot ce-i negru
e şi urât
în ochii lui Dumnezeu”.
Iar mâinile lui bat încet darabana pe masă,
parcă ar fi
beţele unui
ţambal prăpădit.
Tălmăciri…
1.
rimbaud
Căutătoarele de păduchi
Copilul când pe frunte e plin de bubuliţe
Şi-un stol de vise albe începe a-şi râvni
Vin lângă patu-i două surori vrăjitoriţe
Cu degete plăpânde şi unghii argintii
Şi-l duc lângă fereastra pe unde vine-o boare
Albastră care scaldă tăpşanul înflorit
Prin păru-i ud de rouă pornind ca să-şi strecoare
Falangele lor fine, ce au ceva cumplit.
El le ascultă cântul ce-a prins să-l înfiripe
Răsuflul lor, cu picuri de miere umectat,
Pe care-l întrerupe un susur de salive
Ce le-nfloresc pe buze şi cer un sărutat
El le ascultă-n taină bătăile de gene
În liniştea ce-şi varsă din plin parfumul ei,
Pe când pocnesc (copilul e legănat de lene) ,
În unghiile lor crude păduchii mărunţei.
Şi iată-l cum se umple de vinul dormitării,
Suspin ca de armonici, deliruri ce s-au strâns,
Şi-acum copilul simte-n lentoarea dezmierdării
Cum naşte şi cum moare dorinţa lui de plâns.
Facebook
WhatsApp
TikTok
