PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Tatiana

   „Mesteacănul e curăţat de crengi şi tăiat în câţiva buşteni. Crengile lungi stau culcate, legate cu grijă, pe nămeţii din jur. Nici unul nu bagă de seamă că începe să se întunece.” – Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii…

 

În cea mai frumoasă poză de cuplu a mea și a bărbatului meu, părem amândoi cu vreo 20 de ani mai tineri. Încremeniți cumva într-o tinerețe care ne va ține captivi pentru totdeauna. Pare că nu vom putea ieși niciodată din poza aceea pe care ne-a făcut-o Grig la Moscova, acum 2 ani. Grig spune că ăia din poză suntem chiar noi cei adevărați. Dintotdeauna și pentru totdeauna. Eu, femeia-copil. Onisim, bărbatul-protector.

Așa o fi. În poză port o căciuliță gri și urâtă dar fața mea poznaș-adolescentină distrage atenția privitorului de la ea. Sunt una dintre acele femei cu față de copil și cu vârstă incertă. Nici măcar când ajunsesem la 75-80 de kg și mă deformasem din cauza boemiei – mai precis a exceselor alcoolice – nu mă „maturizasem” prea mult. Slavă Domnului! Nu devenisem „genul drojdier mahmur”, mereu în ceartă cu lumea și cu ceva urât-moralizator de spus împotriva ei.

 

Aveam un amic pe vremuri care mi-a scris odată că ar trebui să mă maturizez frumos. Apoi am văzut că avea o obsesie cu expresia asta. Intra pe rețelele sociale și le scria tuturor celor cu care nu era de acord că ar trebui să se maturizeze. Atunci am înțeles. Îi era frică de bătrânețe. Lumea oamenilor maturi plini de sfaturi, șabloane, clișee și prejudecăți îl înghițise cu totul. Tâmpeniile legate de maturitate și bătrânețe le știm toți. Mulți le respectă cu sfințenie. Să nu porți haine colorate la bătrânețe. Sunt interzise hainele cu care se îmbracă tinerii. Să îți tunzi părul dacă ești femeie. Să faci burtă dacă ești bărbat. Să te transformi într-un monstru cu un corp diform care spune peste tot că bătrânețea e hidoasă. Altfel nu se poate. Să ai o părere despre oricine și orice, pe care să ți-o urli pe rețelele sociale. Să fii un om matur, responsabil. În rândul lumii.

Îmi bag picioarele mele simpatice (mai ales acum de când am slăbit) și lungi, în „rândul lumii”. În maturitatea lor și în datul lor cu părerea. Le trag un șut cu tenișii mei roșii sau cu bascheții turcoaz, de zboară până hăt departe și nu se mai văd. Ca să fie clar, maturizarea asta mi se pare autodistrugere curată. Cum bine spunea nenea Beigbeder, te chinui să construiești inocente castele de nisip în copilărie iar la maturitate, ca dovadă că ai ajuns om responsabil, le calci în picioare, le distrugi. Privesc cohortele de femei și bărbați maturi din jurul meu și mi se ridică vertical codițele spre nori când îi aud ce tâmpenii debitează și când îi văd cum se poartă unii cu alții. Îi ocolesc. Sunt periculoși.

Poza cu mine și bărbatul meu nu e foarte veche. Să tot fie vreo 2 ani de atunci. Originalul are un filtru nostalgia care o face să pară din timpuri imemorabile. De ce i-ai pus filtrul ăla? L-am întrebat pe Grig. A râs și mi-a spus că părem dinafara timpului. Nici mie nici lui Onisim nu ne place să fim fotografiați. El habar n-avea că Grig face poza. Eu îi zâmbeam ghiduș lui Grig pentru că l-am observat. Am avut noroc. M-a surprins în fotografie înainte să îmi iau mutra „responsabilă” de om matur, pentru poză. Să pozez. Am transformat-o într-o poză alb-negru și am printat-o. Nu e prea reușită. O privesc însă acum în timp ce aștept în aeroport. Nu e multă lume. Miroase a detergent de căpșuni. Sau de fragi, mai exact. Îmi aduc aminte de vara în care eram la Szentendre în Ungaria și am aflat de moartea mamei lui Grig. Același miros. Mă uit la fața mea din poză. Tare urâtă căciuliță. Tatiana mi-a făcut-o. O purtam pentru că mi-a făcut-o Tatiana. Îmi place să port lucruri primite de la oameni care mă iubesc.

Tatiana a murit acum câteva zile. Era bătrână și singură. Fără noi. Vitia, nepotul nostru, ne-a sunat să ne anunțe. Tatiana l-a crescut pe Onisim, împreună cu Nastia, mama lui. Bărbatul meu e încruntat. Tristețea îi dă un aer războinic. De obicei oamenilor triști trăsăturile pare că li se îmblânzesc. Își pierd concentrarea. Alunecă într-o apă neagră. Se lasă purtați la întâmplare pe suprafața acelei apei negre numită Tristețe. Tristețea are ceva blând și melancolic în ea. O nostalgie pură, fără margini. Oamenii par bucăți de lut gata să fie modelați de ea. Bărbatul meu când e trist pare nervos. Concentrat. Încruntat. E un luptător. Caută să scape din brațele ei.

Tristețea unui bărbat puternic are ceva de femeie în ea. Îl cuprinde cu 1000 de tentacule. Îl face omul ei. Îl duce departe. Spre câmpurile de gheață nesfârșite ale nefericirii. Dar bărbatul meu e născut în Siberia. Câmpurile de gheață nu îl sperie. El mereu se ridică și construiește pentru noi cetăți în care răul și nefericirea nu ne pot ajunge. Și mă are pe mine. Nimeni, niciodată nu mi-l poate lua. Cu atât mai mult tristețea cu tentaculele ei de femeie amăgitoare. Mă uit la poza alb-negru și scriu acest creion în aeroport. În așteptare. În poza la care mă uit acum, în timp ce scriu, port o căciulița gri și urâtă croșetată de Tatiana pentru mine.

La Moscova sunt foarte multe Tatiane. Pe străzi auzi mereu oameni care strigă după Tatianele lor. Îmi plăcea și mie să o strig pe stradă uneori. De fiecare dată când ajungeam la Moscova și ieșeam cu Tatiana pe undeva mă opream, așteptam să o ia câțiva pași înainte, și o strigam: „Taaatiaaanaaaa!”. În chemarea aceea era așezată întreaga mea frică de necunoscut, de oameni străini, de clădirile uriașe. Odată numele Tatianei strigat, și ea răspunzându-mi, deveneam și eu parte din lumea acea străină a lor. Mă chinuiam să pronunț Tatiana cu accent. Nu îmi prea ieșea dar bătrâna Tatiana înțelegea totul. Se întorcea albă și mică și bătrână. Râdea și apoi mă mângâia pe cap și pe umeri cu gesturi materne. Mă lua în brațe. Îmi plăceau îmbrățișările ei. Îmi mai plăcea și faptul că mereu croșeta ceva pentru mine și Onisim. La fel ca Nastia. Anul trecut mi-a făcut un pulover din mohair. Îl voi lua acum când ajungem. Îl voi purta în ziua în care o vor înmormânta.

Odată cu Tatiana am pierdut ultima ființă în vârstă care mă iubea matern. Tatiana cu căciulițele ei urâte, cu cele 1001 de mâncăruri pe care le făcea pentru noi. Cu accentul ei ciudat când vorbea într-o limbă română care semăna cu orice doar cu limba română nu. Nastia a învățat-o pentru că erau prietene apropiate. În anii ei moscoviți, Nastia din Mediaș, căsătorită cu un rus și plecată demult din țara ei unde nu mai avea pe nimeni, își învăța vecina și prietena apropiată, limba română. Probabil astfel se simțea mai aproape de casă. Tatiana se lăsa învățată. Din prietenie pentru Nastia. Erau surori, spunea Tatiana. La înmormântarea Nastiei, Tatiana nu a plâns. A spus doar atât: „La revedere, Nastienka, sora mea!”

Am văzut astfel de mari prietenii între femei. Mereu am fost uimită de ele și le-am privit cu invidie. Marii mei prieteni sunt bărbați. Femeile mă intimidează și uneori chiar mă sperie. Nu pot spune că îmi plac prea mult. O am pe Anna. Dar ea e Anna mea de la Sighișoara deși suntem vecine la Paris. E altceva. Sau poate nu. Cine știe? O am și pe turcoaica Maya dar ea e agenta mea literară și traducătoarea mea. O prelungire aproape organică a mea și a textelor mele. Formăm o echipă. E altceva și ea, de asemenea. În rest nici o femeie apropiată. Tatiana cu rețetele ei de fostă bucătăreasă timp de 40 de ani într-un celebru restaurant moscovit. Cu singurătatea de după moartea Nastiei. Cu liniștea ei. Niciodată dând sfaturi necerute. Cu dorința sa ca noi să nu plângem la moartea ei.

Lacrimile nu sunt pentru Moscova, spunea ea râzând, știind cât de mult îmi place filmul ăla vechi cu Goșa sau Vova sau Jura și câte alte nume mai avea personajul lui Batalov. Alexei Batalov la moartea căruia Tatiana nu a plâns dar a tăcut apăsat și greu și a purtat doliu un timp pentru că fuseseră prieteni. Batalov o suna mereu să o roage să îi facă nu știu ce prăjitură cu stafide pe care o mâncau împreună la un ceai. Tatiana nu a plâns nici atunci. Moscova nu crede în lacrimi. Mi-am pus în bagaj căciulița gri din poză. Căciulița făcută de Tatiana. Scriu creionul acesta pe fugă. Ca majoritatea creioanelor, de altfel. Sunt scurte pentru că sunt scrise în grabă. Tatiana a murit în grabă. Seara. Inima ei nu a mai rezistat. A oftat și s-a stins. Tatiana avea o inimă uriașă. Chiar dacă a murit în grabă, a trăit pe îndelete și mult. Din toată inima. Moartea nu mă mai sperie de mult timp. Nici moartea mea – sunt împăcată cu ea și o accept – nici a celorlalți.

Sunt un om plin de viață. Prefer să îi iubesc pe ai mei în timpul vieții și să îmi aduc aminte de ei vii. Chiar și după moartea lor. Pe cei care îmi fac rău îi uit încă din timpul vieții. Despre cei iubiți de mine, scriu. Îmi amintesc întâmplări cu ei. Gesturi. Detalii. Parfumuri. Texturi. Culori. Ei trăiesc astfel mai departe, prin mine. Tatiana știa și era fericită din acest motiv. Pe spatele pozei cu căciuliță urâtă am să scriu cu stiloul meu auriu, ”Tatiana”, și am să o port mult timp de acum încolo în portofel. Moscova nu crede în lacrimi deci nu am să plâng. Eu nu merg niciodată la înmormântări. Nici la a mea nu am să fiu prezentă probabil. Ha! Dar știu să scriu despre și pentru oameni și deci o fac.

Scot din bagaj căciulița cea gri. Mi-o pun pe cap. Un puști mă arată cu degetul și râde. Scot limba la el. Mă privește uimit și tace brusc. E timpul să plecăm la drum.

(Creioane (2021)

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.