PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – O zi din viața lui Pavel

Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, de Florin Lăzărescu, Editura Polirom

Cuvintele prozei propun de obicei apropierea și cunoașterea modurilor cum îi sunt împrejmuite și aduse la vedere personajele pas cu pas, prin ușoare, chiar delicate apropieri de siluetele lor, siluete la început ghicite, firav reprezentate și arătate cu mișcări timide, calme, cu pași ușori care aproape că nu lasă urme, cu priviri și opriri pe teritoriul poveștii care se naște și care încă nu lasă semne clare, dar care încet, încet reușește să își impună fiecare dintre așezările căutate.

 

Pentru ca ființa personaj a unei povești să se poată mișca firesc și cu ușurință printre cuvintele care o țin și o arată în plasa lor îi trebuie adăugate anumite repere și abilități, are nevoie de felurite și diversificate stări care să îi poată menține corpul în echilibru, corp care se plimbă pe aceste terenuri mereu în mișcare și într-o permanentă transformare care o țin, care o mențin și astfel o ajută să își facă cunoscută povestea împreună cu toate mișcările care îi construiesc și îi alcătuiesc corpul alăturându-i mereu cuvinte, imagini și alăturări necesare pentru ca să poată să meargă până la capăt, pentru ca fiecare dintre aparițiile în corpul cărții să se vadă și să se simtă firesc.

Pe câmp, ceața e deasă. Deși s-a mai luminat, nu văd decât la câțiva metri în față. Nici urmă de drum…

   Noaptea plec, noaptea mă-ntorc pare o poveste simplă, una așezată într-o ramă ce o încadrează firesc și bine, cu fiecare detaliu așezat într-un spațiu bine definit al clarității, dar simplitatea este așezată mai departe în umbră de complexitatea personajului, de ușurința cu care el își anihilează treptat, treptat complexele expunându-le în permanență autoanalizei, punându-le în fiecare stare care le poate naște și care le poate menține vii cu fiecare pas pe care el îl face înăuntrul și în afara fiecărui moment al vieții lui, viață care a fost, care este  și care urmează să fie mai departe. Fiecare secvență care îl cuprinde pe acest narator ascuns în pielea personajului este una care își arată și impune firesc toate claritățile necesare pentru ca ele să poată fi corect citite și înțelese, pentru ca fiecare mișcare în gros-plan-ul vieții să fie vizibilă și să lase să se vadă în cele mai mici detalii, exact în acelea care de fapt îi cresc și care îi construiesc continuu corpul, corp care se plimbă cu lejeritate și cu toate libertățile alăturate pe și prin toate planurile pe care povestea le îngăduie în tot acest întuneric din care el pleacă și în ale cărui stări greu de uitat se tot întoarce.

Pavel intră în baracă. Se așază pe o navetă de bere, cu coatele pe genunchi și fața în palme. Încearcă să nu se gândească la nimic. Își agață privirea de un păianjen care atârnă de tavan, nu departe, în fața ochilor…

Florin Lăzărescu ne propune acest poem al unei zile care cuprinde în ea toate momentele din viața lui Pavel, din viața aceasta a lumii care își continuă necontenit poveștile și care așteaptă ca stările ei să evadeze, să plece și să își facă cuvintele cunoscute, iar personajul și tot ce îl înconjoară să ne propună și să ne țină în această uluitoare prelungire care ajunge în apropierea noastră, în imediata noastră apropiere, a celor care vedem și citim și care încercăm să înțelegem aceste stări în care ne putem așeza și mai departe (re)cunoaște firesc.

Străbate un hol lung, se oprește, își netezește salopeta, își șterge botul cizmelor frecându-le de pantaloni, își scoate fesul și îl scutură de câteva ori…

Firescul este adus în toate cuvintele acestei povești, este mutat în fiecare gest care îi construiește corpul cu fiecare cuvânt care se alătură acestei construcții, și tuturor acestor momente ale ei care devin și care se arată în continuare ca stări ce se vor rostogoli și mai departe vor invada permanent oricare albie disponibilă să îi accepte aceste revărsări și toate curgerile lor spre mările ce le așteaptă. Nimic nu este întâmplător în aceste momente care cuprind în ele toată această viață ascunsă într-o singură zi, în aceea care este ca toate care au fost și care îi vor urma, doar că aceasta a reușit acea desprindere pentru ca toate stările să îi poată să fie văzute, simțite și așezate în această poveste însoțitoare a ei. Autorul ne face cunoscută o altă zi din viața lumii care se poate transforma într-una mai lungă decât veacul, în aceea la sfârșitul căreia personajul să poată spune că așa cum a fost, a fost una bună.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…