Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de azi
1.
Cine-ar putea
să oprească
zeule germinația
mama era
o picătură
de sânge
ea străpungea
ca o ramură neagră
de chiparos
inima fiului și acum
pleoapele lui
hrănesc imortelele
ce-a mai rămas
de la cina îndrăgostiților?
iată aceste
boabe roșii de grindină
2.
Sângele nostru ce luase
forma unui caliciu
dansul static al frunzelor
de salpetru și alabastru
Așezasem pe-o
buturugă
sfera de fildeș
„Privește
iubito desăvârșirea
genunchii
noștri – rotunjindu-se
unul pe celălalt
pădurea de cositor a
Himerelor sufletul fără de
trup e aidoma”
era
într-o noapte extatică
am auzit
cârma împlântându-se
în nisip – catargul
se prefăcuse
într-o floare de marmură
„Privește iubito sunt
sâmburii
focului veșnic
e muzica sferelor
sângele nostru curgând
printr-o
sferă de fildeș!
apoi dintr-o dată
am văzut buzele ei
amestecându-se cu nisipul
am văzut flori roșii crescând
pe brațul unei spânzurători
„O noaptea extatică
umflată de somn
marea seceră trandafirii
neființa există”
3.
Singuri pe
uriașa Terasă
a Jertfelor în
omphalos-ul lumii
În Berbec
dormea Taurul
inima regelui
se rotește însă
în intuneric
Mireasa privea
inima regelui „O
dacă-ai ști
ochii noștri
vărsându-se
unul în celălalt
ca două stele de gheață
sângele nostru
închipuind
acolo în ceruri
o uriașă
Cale Lactee”
Poezii mai de demult…
1.
Cântecul de bună-petrecere al fratelui Benedetto
-Sus pe catârcă hai aşterne-mi perna
Ridică-mă c-un scripete ceva
Că merg să lupt cu hidra de la Lerna
Să scape Lerna aia de belea
Alţi prinţi şi cavaleri făcură gută
Când înfruntând veninul ei mişel
I-au strecurat fiertură de cucută
(Un polonic pe zi!) în ostropel
Sau ceilalţi cu credinţă în balsamuri
Ce-s bune (strecurate-n basamac)
Când vrei să-ţi otrăveşti niscaiva neamuri
Nu să-i faci hidrei ulcer la stomac
Socoata-i cumsecade şi adâncă
Îţi jur pe ce-i aicea în canap:
Fireşte fiara dacă te mănâncă
Bea şi trascăul care-l ai în cap
Şi zic aşa: cu-o vadră de rachie
Ca asta de-o sorbirăm amândoi
Din namila de hidră căcăţie
Ce te izbea cu ditamai codoi
Rămâne ia – o matracucă beată
Trăgând aghioase-n voie pe crivat
Încât tu ieşi din rânza-i descuiată
Borât sau pe sub coadă emanat
Şi-atunci izbindu-i capetele şapte
Cu bolovanul ista de colea
Dacă mai pui niţel mărar şi lapte
Rămâne ce? Puțonă ciulama!
Mai iau la cioc şi ultima jumate
Şi naiba de m-o lua de nu m-o lua
Să mi se uşte gâtiţa fârtate
Îţi pun pe masă hidra iac-aşa
Şi mă mai jur de solzi să ţi-o desferic
Taman cum alţii descojesc ridichi
Pe cinstea şi tonsura mea de cleric
Şi pe ai papei Pius doi rinichi
Envoi:
Înalte monsenior, dă dezlegare
S-adauge grămăticu-n temenea:
Cu mare sârg îşi duce fiecare
Ca Benedetto-n spate hidra sa
Şi când bei vin cu sete din ulcioare
Sau dănţui sarabandele voios
După canon – mai mică sau mai mare –
Îţi suge hidra măduva din os
2.
Hai, Sancho Panza, că te fac baron!
Dă-mi armele şi calul de carton!
Eu ştiu să fiu şi bun şi drept şi darnic.
Mai sunt destule insule-n Atlantic!
Plecăm! Sărută-ţi plozii şi femeia.
Eu merg ca s-o salut pe Dulcineea.
Plecăm! Şi după cum va fi fortuna!
El Caballero de la Blanca Luna
Când către noi îşi va întoarce lancea
Va trebui să mă întorc în Mancha
Să aflu, pitulat printre pilote,
Că n-am fost niciodată Don Quijote.
Au dispărut din lume vrăjitorii.
Nu-s uriaşii, Sancho, sunt doar norii.
Muri-vom de urât, şi nu luptând!
Ce spui că-s alea? Nişte mori de vânt?
Umblăm de-acum pe drumuri fără ţel.
S-a prăpădit, aud, şi Don Miguel,
Iar lumea-i tot mai mult o puşcărie.
De-acuma, Sancho, cine să ne scrie?
Priveşte luna! Parcă-i caravelă!
Nu-s lacrimi, e rugina pe vizieră.
Şi unde e zăpada de mai an?
Spui că-i castel? Eu zic că e un han,
Un han cu oaspeţi mulţi şi cu ogradă.
Este frigare, Sancho, nu e spadă.
Hei, unde sunt toţi granzii cei cu cin?
Acuma Dulcineea vinde vin,
Dă fân la toţi catârii – costelivii –
Şi-o mângâie pe pântece beţivii!
Tălmăciri…
rimbaud
Corabia beată
Cum coboram pe fluvii întruna înainte
N-am mai simţit că-s dusă de edecari căliţi,
Strigând, Piei-Roşii crude i-au folosit drept ţinte
Fixându-i goi pe maluri de stâlpii lor pestriţi.
Nu îmi păsa de unde şi cine-s marinarii,
Duceam din Flandra grâne, din Anglia bumbac,
Când îmi pieriră însă pe ţărmuri edecarii
Putui pluti pe fluvii şi mare după plac.
Tot ascultând cumplita mareei tevatură
Eu, surdă ca un creier de nou-născut cândva,
Fugii! Şi niciodată de-atunci nu cunoscură
Peninsulele goană sublimă ca a mea.
Furtunile marine sfinţitu-mi-au trezia,
Ca dopul de uşure să dănţuiesc m-am pus
Pe valuri ce – se spune – fac victime cu mia
Nopţi zece, fără farul neghiob drept călăuz.
Mai dulce decât fructul necopt la ţânci în gură,
Pătruns-a apa verde prin chila mea şuvoi,
Spălându-mă pe punte de vin şi borâtură
Şi distrugându-mi cârma şi ancora apoi.
De-atunci mă las scăldată de-a mării poezie,
În lactescenţa-i plină de aştri mă afund,
Brăzdând azurul unde, ciudat barcaz-stafie,
Vreun înecat se duce nu rareori la fund.
Unde, schimbând culoarea lucorilor albastre,
Deliruri şi cadenţe, sub luciul zilei viu,
Mai tari ca alcoolul, ca lira-vă mai vaste,
Fac să dospească-amarul iubirii purpuriu
Ştiu ceruri despicate de fulgere, ştiu trombe,
Resacul şi curenţii, al serilor sfinţit
Şi zorile, ce-s parcă popoare de colombe,
Şi am văzut ce omul abia de-a-ntrezărit.
Văzut-am sori de groază şi gata ca să pice,
Pătaţi cu cheaguri parcă, din înălţimi în gol,
Şi-ntocmai ca eroii din dramele antíce
Talazurile dându-şi arípa rostogol.
Visat-am noaptea verde, cu-omături neaieve
Sărut ce-n ochii mării suia încetişor,
Mişcări neauzite în veci de veci de seve,
Şi veghile albastre de fosfor cântător.
Urmat-am luni de-a rândul a hulelor lavină,
Ciopor de vaci nebune ce-n ţărmure tot bat
Neştiind că-ale Mariilor picioare de lumină
Pot lesne să supună oceanul mâniat
Am dat peste Floride fantaste şi călâie
Cu flori cu ochi de fiară sălbatică şi piei
De om, cu curcubeie taman ca nişte frâie
Întinse peste marea cu tot turmetul ei.
Văzut-am mlaştini vaste ce fermentau,năvoade
De trestii cu balauri ce putrezeau cu spor,
Cutremure de ape şi zările-n cascade
Făcând să clocotească abisu-n jurul lor.
Gheţari şi flori de nacru, un cer de jărăgaie,
Epave azvârlite pe-un fund de golfuri, brun.
Unde mâncaţi de pureci din arbori cad o droaie
De şerpi giganţi de mare ce-s negri la parfum.
Cum aş fi vrut să vadă copiii-aşa minune,
Al peştilor de aur ce cântă neam ciudat;
Îmi legănară bordul talazurile-n spume
Şi tainice vântoase m-au tot întraripat.
Şi când eram trudită de poluri şi de zone
Îmi îndulcea ruliul al apelor noian
Venind cu flori de umbră bogate în arome
Iar eu, ca o femeie, atunci îngenuncheam.
Pluteam, aproape-un ostrov, cu punţile spurcate
De păsările care mă cârcoteau duium
Până simţeam că-n plasa-mi de funii deznodate
Coboară înecaţii cu spatele acum.
Corabie pierdută pe sub a mării pleată,
Zvârlită de tempeste în golul din eter,
Carcasa mea, cu apă de-acuma îmbătată,
Nu poate fi ajunsă de niciun velier.
Plină de pâcle-albastre şi liberă în fine
Eu ce spărsesem cerul cel roşu ca pe-un zid
Ce poartă, cum le place poeţilor de bine,
Licheni gălbui de soare şi muci de-azur livid
Mânjită cu lunule electrice pe spate
Eu, scândură nebună, pe care fac de cart
Doar hipocampii negri, când Iulie abate
Ultramarine ceruri,cu pâlnii care ard,
Eu, ce simţeam pe vremuri la depărtări de mile,
Taifunul, behemoţii când intră in călduri
Eternă torcătoare de-azururi imobile
Duc dorul Europei cu anticii ei muri
Văzui arhipelaguri de stele şi ostroave
Cu ceruri delirante, ce se deschid de zor;
-Au sunteţi surghiunite în beznele jilave
Voi păsări mii de aur, puteri din viitor?
Destul însă cu jalea! Dau zorile beţie
Amar e orice soare şi orice lună-i rea,
M-a îmbuibat iubirea c-un soi de lenevie!
O sparge-mi-s-ar chila! Să pier în mare-aş vrea!
De mai doresc vreo apă din Europa-i doară
O baltă neagră, rece, pe care-n scăpătat
Îşi lasă să plutească a lui corăbioară
Plăpândă ca un flutur, un ţânc îngândurat.
Şi nu mai pot, scăldată-n langoarea voastră, valuri
Care purtaţi pe creste bumbacul la soroc
Nici trece, printre flăcări semeţe şi stindarduri,
Nici naviga, sub ochii pontoanelor, deloc.
Facebook
WhatsApp
TikTok
