Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de azi
1.
N-o să ştiu niciodată
dacă eşti moartea sau viaţa.
În unele nopţi
sexul tău semăna
cu un bulgăre
mic şi otrăvitor de
uraniu, dar sângele tău
şi sângele meu
aveau exact
aceeaşi nuanţă
de roşu aprins,
de parcă am fi avut amândoi
o singură inimă
şi aceiaşi plămâni.
Ne iubeam.
Apoi tu te făceai Venus,
iar eu Carul Mare.
Tu răsăreai mai devreme
şi eu mai târziu.
Nu ne mai puteam atinge.
Ne puteam doar privi.
Şi o zăpadă roşie ningea între noi
gata să ne acopere
pentru totdeauna.
2.
Încerc să pictez
harta
trupului tău.
Munţii
sunt coloraţi într-un
cafeniu molcom.
Urmează colinele
galbene
care îmbie la somn.
O să-ţi pictez cu albastru
venele şi arterele,
Cu verde
pădurea ascunsă
în care
noapte de noapte
luna răsare de
două ori,
iar moartea
are gustul
unui ceai dulce si
fierbinte de soc.
3.
După ce
te-am mângâiat
îndelung
în palma mea
a apărut pe neaşteptate
linia vieţii.
De când
mi-am lipit
faţa de pântecul tău
nu-mi mai e frică
de întuneric.
Poezii mai de demult…
1.
În seara asta eşti tristă
ca o ţară cu
lacuri şi cu păduri
nestrăbătute de
oameni.
Visezi
că faci dragoste
cu un nor,
iar vântul îţi
ridică puţin
poalele rochiei.
Sângele meu
vine spre tine
ca un strigăt
de raţă sălbatică.
emil
emil a murit îngheţat
într-o noapte de iarnă
pe scările unui bloc.
Avea cancer la gât
şi cu vocea lui şuierată
care parcă venea
de undeva din sierra morena
povestea despre
spectacolele lui pintilie
din anii 60 şi despre
picioarele sale
umflate.
Spunea că moartea
e o sală de cinema
cu ecranul cernit
unde plasatoarele poartă
insigne naziste şi nume
celebre de lagăre.
Când şi-a dat sufletul
tocmai visa o secvenţă
dintr-un film de
tarkovski.
În buzunar i-au găsit
trei ţigări scuturate
şi o fotografie îngălbenită,
cu dedicaţie,
de la clody bertola.
3.
Stăm la masă toţi trei.
Tu, eu,
iar între noi – timpul,
ca un factor
poştal obosit.
El ne aduce
întunericul seara
şi dimineaţa lumina.
Acum scoate
din geanta lui veche
fotografiile noastre
din copilărie,
le mototoleşte
şi le
aruncă în foc.
Tălmăciri…
apollinaire
Muzicantul de la Saint-Merry
Am în sfârşit dreptul să salut fiinţele pe care nu le cunosc
Trec pe lângă mine şi se adună una lânga alta în depărtare
În timp ce tot ce văd în ele îmi este necunoscut
Iar speranţa lor nu este mai puţin puternică decât a mea
Nu cânt nici lumea asta nici celelalte astre
Cânt toate posibilităţile fiinţei mele din afara acestei lumi şi a astrelor
Cânt bucuria de a hoinări şi plăcerea de a muri hoinărind
pe 21 în luna mai 1913
Luntraş al morţilor şi ucigaşele meriane
Milioane de muşte bâzâiau o splendoare
Când un om fără ochi fără nas şi fără urechi
Ieşind din Sébasto intra pe strada Aubry-le-Boucher
Tânăr omul era brun cu o culoare de fragi în obraji
Omul Ah! Ariadna
Cânta din fluier iar muzica îi conducea paşii
S-a oprit la colţul străzii Sant-Martin
Cântând aria pe care îmi place s-o cânt şi am inventat-o
Femeile care treceau se opreau lângă el
Veneau din toate părţile
Când clopotele de la Saint-Merry au început deodată să bată
Muzicantul s-a oprit din cântat şi s-a dus să bea apă
Din fântâna care e la colţul străzii Simon-le-Franc
Apoi Saint-Merry a tăcut
Muzicantul a început să cânte din fluier din nou
Şi călcându-şi pe urme s-a dus până în strada de la Verrerie
Pe care a pătruns urmat de trupa de femei
Ce ieşeau din casele lor
Ce îl urmau pe străzile laterale cu ochii înnebuniţi
Cu mâinile întinse spre melodiosul lor răpitor
Care se îndepărta cântându-şi aria mai departe
Teribil se îndepărta
Pe urmă în altă parte
La ce oră va pleca un tren spre Paris
În momentul acela
Porumbeii din Moluce se găinăţau nucşoare
În acelaşi timp
Misiune catolică din Boma ce ai putut face cu sculptorul
În altă parte
Ea traversează un pod care leagă Bonnul de Beuel şi dispare
în Pützchen
În acelaşi moment
O tânără îndrăgostită de primar
În alt cartier
Rivalizează poet cu etichetele parfumierilor
În concluzie zeflemisitorilor n-aţi scos mare lucru din oameni
Abia aţi extras un strop de grăsime din mizeria lor
Dar noi care murim pentru că trăim departe unul de celălalt
Ne întindem braţele şi pe aceste linii ferate se rostogoleşte un mărfar lung
Vei plânge aşezată alături de mine în fundul unei trăsuri
Şi acum
Tu îmi semeni îmi semeni din nefericire
Noi semănăm ca în secolul trecut
Acele hornuri înalte asemănătoare cu turnurile
Acum urcăm iată mai sus şi nu mai atingem pământul
Şi în vreme ce lumea trăia şi se schimba
Alaiul de femei lung ca o zi fără pâine
Îil urma pe strada de la Verrerie pe muzicantul cel fericit
Alaiuri ah alaiuri
Ca pe vremuri când regele se ducea la Vincennes
Când ambasadorii soseau la Paris
Când Suger slăbănogul se grăbea către Sena
Când răzmeriţa murea la picioarele lui Saint-Merry
Alaiuri o alaiuri
Femeile se revărsau atât de mare era numărul lor
În străzile învecinate
Şi se îngrămădeau rigide ca gloanţele
Să-l urmeze pe muzicant
Ah Ariadna şi tu Pâquette şi tu Amine
Şi tu Colette şi tu frumoasă Geneviève
Ele au trecut tremurătoare şi inutile
Iar paşii lor uşori şi grăbiţi se mişcau în cadenţa
Muzicii pastorale ce le călăuzea
Urechile avide
Necunoscutul s-a oprit pentru un moment într-o casă de vânzare
O casă abandonată
Cu geamurile sparte
E o clădire din secolul al şaisprezecelea
A cărei curte serveşte drept remiză pentru căruţele unor furnizori
Acolo a intrat muzicantul
Şi în timp ce se îndepărta muzica lui devenea languroasă
Femeile l-au urmat în casa abandonată
L-au urmat toate claie peste grămadă
Au intrat toate toate fără să se uite înapoi
Fără să regrete ceea ce lăsaseră în urmă
Ceea ce abandonaseră
Fără să regrete ziua viaţa memoria
În curând n-a mai rămas nimeni în strada de la Verrerie
Doar eu şi un preot de la Saint-Merry
Am intrat amândoi în casa cea veche
N-am găsit acolo pe nimeni
A venit seara
Bate clopotul la Saint-Merry de vecernie
E ca atunci când pe vremuri regele se întorcea de la Vincennes
Vine o ceată de vânzători de caschete
Vin nişte vânzători de banane
Vin nişte soldaţi din garda republicană
O noapte
Turmă de priviri femeieşti languroase
O noapte
Tu durerea şi aşteptarea mea vană
Aud murind un sunet de fluier în depărtare