UN REGAL DE POEZIE – Octavian SOVIANY
Să nu ne „ferim”de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de azi…
1.
Sarmale încălzite. Friptură de curcan.
Aveam mereu oroare de noaptea dintre ani.
Oval e chipul Addei. Tristeţea mea – ovală.
În faţa mea – un scaun şi-o farfurie goală.
Azi nu sunt portocale, nici mere pe bufet.
Parcă-aş avea o urmă de gheară pe pomet,
Iar pianul îmi rânjeşte cu clapele-n penumbră.
Îmi pare că pe scaun stă propria mea umbră
Şi camera e toată ticsită cu oglinzi.
Tristeţe. Ochii Addei sunt mari şi suferinzi.
Fireşte, este iarnă şi-i foarte-aproape Polul.
Întind spre Adda mâna şi întâlnesc doar golul,
Iar degetele mele se zgribulesc de frig.
Ne sărutăm pe frunte, nu ne urăm nimic
Şi buzele ni-s supte, lipsite de culoare.
Abia mai pâlpâieşte un muc de lumânare
Şi o aud pe Adda cum scoate un suspin.
La geam se-arată zorii. Cu-o noapte mai puţin!
2.
Mi-ai şters
cutele de pe frunte.
Mi-ai îndreptat
colţurile buzelor
care atârnau de o vreme
în jos.
Semăn acum
cu fotografia mea de copil.
Acum
cuvintele mele
se rostesc singure
ca şi cum ar ploua
într-un ochi liniştit de pădure
prin care
oamenii
trec foarte rar
şi numai
în vârful picioarelor,
ca pe vremea
lui Dumnezeu.
3.
din ŞAIZECI ŞI ŞASE
Nu caut pe nimeni.
Umblu cu capul în piept
şi întâlnesc numai
necunoscuţi.
Prietenii au murit.
Casa e mai mică,
mai cocârjată,
pregătindu-se parcă
să-şi caute proprietarii
în adâncul pământului
şi numai praful este acelaşi.
Şi aici şi în camera ta
unde acum locuieşte
o altă femeie.
Doar o
floare a soarelui
scoate capul de peste gard
parca-ar fi mama.
4.
Tu, moarte,
eşti cea mai banală
femeie.
Te îmbraci
totdeauna în cenuşiu
şi poţi după tine
o geantă mare de moaşă
în care îţi ţii
nenumăratele seringi
şi scalpele.
Uneori aud cum îţi clănţăne
proteza dentară.
Porţi chiloţi
groşi de flanelă
ca infirmierele pensionare.
Nu-i mai impresionezi
nici măcar pe sinucigaşi.
Ce să mai spun
despre condamnaţii
la moarte?
În coşul călăului
capetele lor
cască de plictiseală.
5.
emil
emil a murit îngheţat
într-o noapte de iarnă
pe scările unui bloc.
Avea cancer la gât
şi cu vocea lui şuierată
care parcă venea
de undeva din sierra morena
povestea despre
spectacolele lui pintilie
din anii 60 şi despre
picioarele sale
umflate.
Spunea că moartea
e o sală de cinema
cu ecranul cernit
unde plasatoarele poartă
insigne naziste şi nume
celebre de lagăre.
Când şi-a dat sufletul
tocmai visa o secvenţă
dintr-un film de
tarkovski.
În buzunar i-au găsit
trei ţigări scuturate
şi o fotografie îngălbenită,
cu dedicaţie,
de la clody bertola.
Poezii mai de demult…
1.
Degeaba faci citanii din filosofii greci
Acoperind hârtia cu glose excelente
La praznicul lui Platon simţindu-ne meteci
Abandonăm principiul raţiunii suficiente
Şi coborâm pe pajişti spre seară foarte roz
Cu roiuri nictalope şi mari de efemere
Mătasea sus pe umeri răsună languros
Ţigări de foi ies ţanţoş din lungi lavaliere
Parcă am trece tineri prin pânze de Watteau
Cu-acest oranj frenetic plăcerea este soră
O păstoriţă are picioarele în O
O alta conspectează Pragmatica Majoră
S-au declanşat în ceaţă foburgurile trist
Dispersia luminii întârzie în prisme
În timp ce-ntre carafe la mesele de wist
Vin nişte retori trândavi sătui de aticisme
Iar simţurile noastre respiră sacadat
Zboară pierdut cortegii de luciole şterse
Prin muzica fanată a balului mascat
Femeile de stradă au degete perverse
Amantele sărută mai lânced şi mai fad
Prin curţi de han rectangle e-o seară cenuşie
Şi pe genunchii noştri arşicii-ntruna cad
Dăm marele examen acum la empirie
Ca nişte clerici sumbri sub măşti de rău augur
Împăroşând lumina ferestrelor pătrate
Şi iată-ne cu timpul elevi la Epicur
Noi care-am fost odată ciracii lui Socrate
2.
Un trist periplu undeva la Curte
– Confetti-n păr ca la serbări galante –
Trasau în aer degetele curbe
De fum verzui în seri halucinante
Un sânge fad cocea în capilare
Se scorojeau deasupra firmamente
Poeţi imberbi clamau catilinare
Afund din subterane decadente
Cu ochi ca nişte pete de ţiţei
Mocnea la geam o spaimă fosforoasă
Femeia-n brun avea pe trupul ei
Albastre continente de angoasă
Iscată din penelul lui Degas
Ea profeţea cu gura maculată
Şi-ntregul ei plictis tremoliza
Bemolii fumuriu ca-ntr-o sonată
Cu mâini de fosfor despletite-n vânt
Ea trebuia să fie şi să ardă
Ca un drapel în bernă fluturând
La fiece fereastră de mansardă
Şi lenea ei de-a fi stârnea ninsori
Se despletea-n volute somnolente
Zvârlind nepăsătoare-n dansatori
Cu armonii şi flore transcendente
Cu fiecare licăr se năştea
O gâtuită muzică de gală
Ca o mireasă-n doliu dănţuia
Femeia-n brun prin camera ovală
Subtile fumegaţii cu alcool
Suiau atunci pieziş dintre pahare
Şi-a fost un trist festin într-un subsol
Poeţi imberbi clamau catilinare
3.
Ştiu pivniţe adânci unde băum
Ştiu tainiţe prin urbea depravată
Ne ies în faţă litere de scrum
Trec coapse de poetă blestemată
Spre cuiburi profanate de asfalt
Unde îşi fac subpământene veacul
Femei cu şold de platină înalt
Şi păr adormitor ca basamacul
Regatele de fiere s-au surpat
Plutim prin metatimpi şi metaspaţii
De parcă-n muzici crude de sabat
S-ar îmbrăca în bube împăraţii
Scandând cântări cu notele-n dezmăţ
Tropare ce alunecă zălude
Ne-om aminti de veştedul răsfăţ
De umerii mireselor pierdute
Ce-n putrede fundacuri au dansat
Şi ne-au iubit cu gura lor amară
Iar burgul pare-un clopot scufundat
În cer adânc sub stea demoniacă
Info politica de confidentialitate