DUMINICA DE POEZIE – Gabriel ENACHE

1.

umberto eco

 

fiecare cuvânt al fiecărei cărți naște și

crește un labirint, unul din care minotaurul a fugit definitiv.

unul din care se poate ieși, după care poți fi văzut și adulmecat.

fiecare cuvânt al fiecărei cărți este

poveste. este povestea mult așteptată

fără de sfârșit, fără de început

fără capăt.

fiecare cuvânt al fiecărei cărți este

fără întoarcere, este mereu lumina

care urmează

este lumina îndrăgostirii care întotdeauna

te face vizibil,

care îți dă viață, care îți amplifică viața.

fiecare cuvânt al fiecărei cărți

este începutul și este sfârșitul

este calea, este adevărul, este moartea.

fiecare cuvânt al fiecărei cărți așteaptă să fie scris

cel mai frumos și desăvârșit.

 

2.

 

corpul. laborator

 

așezarea era întotdeauna completă, compactă

implica supunere a fiecărui simț

și oprirea privirii.

de aici, acum începea simțirea

fiecărui membru, fiecărui mușchi

retragerea din vid, expirația, inspirația

lichidele se fac auzite, foșnesc

gândul clipocește lung

acoperirea acestui corp se face ușor

cu liniște

cu însingurare

cu întuneric.

corpul este plăpând.

 

3.

 

celălalt corp. altul

 

în întuneric inima mea se făcea mică

se ascundea şi lovea cu putere în ceva

în ceva dur şi necunoscut

nu obosea niciodată

dar a fost o noapte în care inima mea a tăcut

a stat liniştită aşteptând amândoi

în acea noapte s-a întâmplat aşa

una dintre femei îl jelea pe bietul onică

alta se uita la un western şi mai avea grijă

de lumânări să nu se stingă

mamaia mă ţinea lângă ea. aproape.

îl gâdilam pe mort la tălpi

ca să văd dacă râde

mi se părea că da

aşa era moartea din corpul altuia.

 

4.

 

babacu`

 

părea că așteaptă tot timpul, că timpul așteaptă zâmbetul lui.

corpul lui un pic aplecat.

în soare, în lumina lui. ascuns uneori de umbră.

zâmbitor cu ochii lui luminoși împărțiți în imagini sonore.

gesturi simple îl compuneau de fiecare dată

îl aduceau la vedere. în fața mea.

adormitor uneori, uneori obosit.

întoarcerea spre mine era un gest.

întoarcerea spre fiu era o declarație

o spunere. de dragoste.

fiecare gest îl ducea mai departe

fiecare declarație îl apropia.

 

5.

 

Fereastra cu cărți

 

lui Viorel Dobre

 

Era acolo tot timpul între teii gemeni și deasupra lor. Întotdeauna așa

cum o știam și cum de fiecare dată o visam. Luminoasă.

Erau acolo toate visele mele, absolut toate. Închise

între coperțile minunate care se lăsau văzute prin geam.

Fiecare întâlnire a noastră era unică și, desigur irepetabilă, era bineînțeles așteptată de amândoi.

Fiecare carte mă saluta și fiecare text cuprins în fiecare copertă tresălta la vederea mea.

Le mângâiam cu privirea și le vorbeam în gând de câte ori le vedeam și le spuneam că odată am să ajung la ele.

Eram nerăbdător. Erau nerăbdătoare.

Drumurile mele treceau întotdeauna prin fața acelei ferestre. Fantastică și foarte vie în același timp. Era singura fereastră care îmi zâmbea și care mă saluta.

Izbucnea spre cer ca un țipăt de sticlă dintr-un

breton de iederă verde. Tot timpul verde.

Se oprise și levita acolo sonor și luminos

arătându-și cu mărinimie ochilor mei avuția

indiferent de oră, de zi, de anotimp.

Fereastra cu cărți era acolo și mă aștepta.

Își ridica genele și mă privea la rândul ei așteptând și dorind întâlnirea

provocând timiditatea mea. Tăcerea mea.

A rămas și rămâne singura și cea mai luminată fereastră.

Mereu luminată și mereu în lumină

tot timpul deschisă pentru și în sufletul meu.

Și mereu în așteptare

în așteptarea mea…