În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Poezii de azi
1.
F A B U L Ă
Muşc, deci exist, zicea un câine
care-l citise pe Descartes.
Exist, adaugă o pâine,
dar numai dacă mă împart.
Tălmăciri
1.
Paul Claudel (1868-1955)
SUMBRA LUNĂ MAI
Treceau Prinţesele cu ochi de caprifoliu,
Călare, pe cărări de codri suri
Şi sumbri, ce păreau a fi în doliu, –
Treceau cu haite-n surde lătrături.
Cosiţele li se-ncâlceau în ramuri,
Iar frunzele li se lipeau de chip,
Cu mâna lor dădeau în lături ramuri,
Privind, în jur, sălbatice la chip.
Regini ale pădurii cu tril, în fagi, – şi-n care
Arborii par mai vineţi,
Sus capetele umede, pe care
Cu ochii-n jos le ţineţi !
Prea mic sunt ca să fiu iubitul vostru,
Prinţese ale serii ! Ca prin sticlă,
Prin mine trece, iată, ochiul vostru,
Când turturele ascultaţi, în sihlă.
Fugiţi! lătratul haitei se-nteţeşte !
De nouri, ceru-i tot mai neguros.
Daţi fuga! colbu,-n drum, se îndeseşte !
Stratul, sub paşi, de frunze,-i tot mai gros.
Pârâul e departe… Behăie turma,-n stână.
Eu fug şi ochii-mi plâng amară rouă.
Cu munţii negri, nourii se-ngână.
Peste păduri, la ora şase, plouă.
(1887)
2.
STÉPHANE MALLARMÉ
Ghinionul
Deasupra oarbei turme umane străluceau
Sălbaticele coame ale acèlor care
Cerşesc azur, cu pasul în strâmtul nostru şleau.
Desfăşurate vânturi, a negru steag, din zare
Îi biciuiau cu viscol şi cu îngheţ avar,
Lăsându-le în carne adânci peceţi bizare.
Mereu întru speranţa unui maritim far,
Umblau fără de pâine, fără toiag, nici urne,
Lămâie daurită, muşcând un vis amar.
Căzură,-n mare parte, prin trecători nocturne,
Prealacomi, scurs, să-şi vadă un sânge ne’nţelept,
Cu doar sărutul Morţii pe buze taciturne!
Dezastrul lor, un înger cu gladiu gol şi drept
Scriindu-l, preaputernic, la zări ce nu declină:
O purpură încheagă-n consimţitorul piept.
Durerea, ca şi visul, o sorb din cupa plină
Şi când, ritmându-şi plânsul, în voluptate ard
Mulţimea-ngenunchează, iar maica lor se-nclină.
Ei singuri, răzbunaţii unui destin bastard;
Ci gustul jertfei, câtor mezini n-au să-l inculce,
Martiri, aceştia, ieftini ai strâmbului hazard
Aceeaşi sare plânsă le sapă faţa dulce,
Şi mistuie cenuşă cu-acelaşi zel, dar zeu
Ignobil sau rizibil, ursita ce o să i culce.
Ei ar trezi ca orice barabanciu plebeu
Servila-nduioşare în ginţi cu vocea ternă,
Fraţi buni, dar fără vultur, cu însuşi Prometeu!
Doar că, umblând aiurea,-n pustiu fără citernă,
Îi hăituie cu şfichiul monarhul Ghinion,
Neauzitul râset al căruia-i prosternă.
Amanţi, le sare-n greabăn ca terţ companion!
Apoi, trecută apa, în mlaştina scălâmbă
Pe notătorii càndizi i-afundă-n mâl aton.
Prin el, când unul suflă în preaciudata-i drâmbă,
Copii, maimuţărindu-l, cu mâna pâlnie-n cur,
În îndărătnic hohot, pe toţi, de râs ne strâmbă.
Prin el, când una-şi pune la veşted sân obscur
O virginală roză ce-i dă luciri mai faste,
Damnata floare-ncepe să îmbăleze-n jur.
Şi-acest pitic scheletic, ornat cu pene caste
Şi-nciubotat, subsuoara-i ivind nu peri, ci viermi,
E, pentru ei, noianul amărăciunii vaste.
Loviţi, pe cel potrivnic n-au să l desfidă, fermi,
Ci spada lor scrâşnită e-aşijderi blândei lune
Ce-ţi fulguie-n armură un roi de câlţi inermi.
Mâhniţi, fără trufia ce poate să-i răzbune
Şi trişti să riposteze cu clonţul la refec,
Râvnesc la ură,-n locul invidiei mai bune.
Sunt hazul puşlamalei, al vechiului edec,
Al ţâncului, al curvei, al înrăitei pegre
Ce dănţuie în zdrenţe când vinul e pe sec.
Poeţii demni de milă sau blam, uitând ce negre
Sunt zilele acestor mult prea nevolnici zei,
Îi ţin de fără sare şi minţi nu prea alegre.
„De ce, scârbiţi de-atâtea precare odisei,
Nu freamătă ca mânzul în clocotul furtunii
Ci pleacă în galopuri împlătoşate, ei.
Tămâia noastră-i pentru puternici, dar pe unii
Ca ăştia e mai bine prin bâlciuri să-i vedeţi
În peticite roşuri, cum, pe la curţi, nebunii!“
Iar, când, să-i scuipe-n faţă, n-au mai rămas isteţi,
Sfârşiţi şi îndurare cerşindu-i ’naltei suliţi
Cereşti, aceşti apostoli ai nostimei tristeţi
Se spânzură, ridicol, de un fanal, pe uliţi.
Poezii mai de demult…
1.
C O N V O I
Motto: „Înmormântarea, azi, ora 15, în cimitirul
de pe str. Stuparilor, cu plecarea de acasă din
str. Albinelor 62. Soţia. (6968).”
(„Drapelul roşu” [Timişoara], 2 aprilie 1989)
Era către seară;
5-6 albine
atrase de ceară,
de bine
mirositoarele sfeşnice,
de cleiul rubinelor
de pe colivă
şi, poate, de ortul
aproape identic,
la nimb, cu potirul,
însoţeau mortul
fără eschivă
spre cele veşnice.
El locuise pe strada Albinelor,
urmând a fi dat pe mâna groparilor,
expeditivă,
în cimitirul
de pe strada Stuparilor…
[Strict autentic.]
2.
SALUT !
Când fi-vom, oare, scutiţi de premisa majoră
ca unii ce, domnilor, nu corespundem,
având, noi, vocaţie (chiar dacă nu suntem)
de minoritari, de minut fără oră.
Noi nu suntem „toţi-indivizii-sunt-muritori”,
noi suntem „Socrate”,
fie şi dacă,-ntre dublii cilindri ai logicii autocrate,
vom fi fiind laminaţi de n ori.
Când fi-vom, oare, scutiţi de impozitul genului proxim
noi care suntem, mereu, diferenţa specifică,
fie şi dacă aceasta nu ne certifică
decât ca dezoxi-
ribonucleici acizi, pe noi ăştia care, în calitate
de specii infime, nici nu putem spune „noi”,
neclasificabili ca peştii dipnòi
şi alte amfibii relicte sau invalidate.
Ştim bine, şi noi, că premisa majoră te-ajută, oricum,
în subtilul fir logic să nu prea te-ncurci, –
când ea e, de pildă: „Armenii nu-s turci”,
concluzia e: „Erzerum” !
Ştim, însă, şi că silogismul Barbara, în absolut,
poate ajunge o formă de barbarie;
premisa majoră, altminteri, rămâne o pălărie
prea largă pentru un cap ca al nostru… Salut !
Facebook
WhatsApp
TikTok
