INTERVIUL DE MARTIE – ochi în ochi de Gabriel Enache

Șapte norme ale atingerii, ale spunerii și ale vibrațiilor lor, șapte impresii despre gesturi, despre întreruperi și continuitate cu Nora Blaj                                                              

dragă Nora,

unu: Ai pictat și ai scris în toate modurile pe care le-ai avut la îndemână, pe care ai putut să le cunoști și să ți le apropii, ai făcut în așa fel ca tot ce s-a putut spune să oscileze între cuvânt și culoare, sau din culoare în cuvânt, te-ai asigurat întotdeauna ca transformările care aveau loc să fie cât se poate de silențioase, dar mesajul lor să poată să fie „violent” pe alocuri. Cum se poate ca gestul de a spune în aceste feluri să asigure punțile de legătură și de trecere între cele două (pre)simțite firi, între cele două stări atât de bine așezate împreună în aceeași persoană? 

unu: Mă atragi într-un joc în care nu plecăm pe picior de egalitate, pentru că îmi ceri să răspund în cuvinte tu, om al cuvintelor, mie, care sunt locuită de culori și nici nu știu să joc după reguli. Cu toate astea, te privesc în ochi și mă expun. Am pictat în toate modurile descoperite în mine (la îndeMINE), în cele care se voiau explorate și exploatate și spuse, uneori scriind, nesimțind aceste punți de legătură de care vorbești, ele, dacă există, sunt implicite și fac legătura dintre mine și mine, dintre eul meu timid și interiorizat și cel care se exteriorizează, uneori nebunește, dintre povestea scrisă și povestea spusă în culoare, suprapunîndu-se nu din nevoia de a se confirma una pe cealaltă, ci din cea a completării pe două registre diferite în încercarea de a se contopi. 

doi: Nu sunt sigur că pictura ta poate fi așezată într-un tipar simplu, în acela dual nocturn/diurn, dar simt că se pot vedea posibilitățile lor multiple de a te pune în situația de a te apropia foarte mult, de a te îmbia să atingi, simt capacitățile senzoriale extrem de activate pentru a fi invitat în interior, în acel interior care pare domesticit ascunzând de fapt registrul adânc, tulburător și grav al strigătului. Cum reușești să arăți aceste momente înșelătoare ale îmblânzirii și cum poți să stăpânești aceste fapte atât de intense artistic, fapte care impun toate aceste trăiri?

doi: Mă imaginez, uneori, un animal marin fabulos, ceva între sirenă, pește care înoată bezmetic și peștișorul de aur, și încerc să vă ademenesc pe voi, corăbieri ai prezentului, în pânzele mele ca în ape fantastice, din tot în ton, nuanță cu nuanță, dar nu pentru a vă grăbi moartea, ci dimpotrivă, pentru a vă pune în lumina altei vieți, a poveștilor mele, în acel registru adânc de care spuneai, în care își are locul și strigătul amuțit în singurătate. Și odată îmbrăcați în pielea mea cu solzi strălucitori, legați cu noduri de culoare greu de desfăcut, populându-mi singurătatea cu chiar culorile voastre vii, eu, recunoscătoare fiind, mă transform în peștișorul de aur gata să vă îndeplinească dorințele, atât de bucuroasă că solidaritatea voastră îmi clatină din temelii și îmi dislocă echilibrul solitar.

trei: Arăți în fiecare lucrare a ta un șir bine condus, bine coordonat de desprinderi, mai multe disponibilități alese pentru seducere, iar toate conduc mai departe la dislocări, la smulgeri ale privitorului din stările lui și la așezarea în aparenta liniște picturală propusă. Cât este voință și cât este reprezentare în aceste demonstrații de virtuozitate și de (a)normalitate ale puterilor pe care le stăpânești, ale puterilor pe care încerci și reușești să le arăți?

trei: Mi-e familiar cuvântul voință doar în măsura în care el poate fi înlocuit firesc, cu dorință. Mă pictez însă, pe mine, într-o reprezentare topografică pe o hartă a unei realități închipuite, pe baza percepțiilor. Am toate simțurile în alertă, pentru a putea cuprinde semne și însemne despre viață și moarte, despre prezențe și absențe, despre bucurii și despre disperări, și pierderi și găsiri și abandon, cu ochii larg deschiși, cu ochii larg închiși.  

patru: Cred că în picturile tale propui privitorului încercările și trăirile unor rituri de trecere care impun ritualuri până acum necunoscute sau doar intuite și că încerci astfel să testezi anumite capacități ale privitorului de a se lăsa dus, de a accepta noile modificări propuse și de a și le asuma. Sunt lăsate în lucrările tale repere care pot să conducă la acceptarea acestor ritualuri, se simt provocările nașterii și ale morții, dar și ale vieții și ale tuturor culorilor ei care se lasă văzute între aceste repere. Cât dintre toate acestea pot fi acoperite și cât pot fi descoperite de culori, de acelea găsite de tine pentru a arăta și pentru a justifica necesitățile acceptării și înțelegerii acestor transformări?

patru: Aceste încercări și trăiri ale riturilor de care spui, îmi poartă numele, pentru că eu chiar pe mine mă propun cu tot trecutul, prezentul și viitorul, în toată sinceritatea, și spun asta cu liniște și cu neliniște, și cu acceptare și cu deznădejde. Dar nu încerc să testez capacitățile privitorului „de a se lăsa dus”, eu doar deschid ușa către emoțiile mele spuse în culori și cuvinte și intră cine are trebuință de ele, cine se identifică cu ele, cine se poate hrăni sau vindeca din ele, asta pentru că reperele poveștilor spuse vin din trecut și se așază, conștient sau nu, la temelia fiecărei pânze, ca un grund. Și grundul e mereu același, amestec de bază din întâmplări majore care mi-au dat identitate și pe el îmi așez emoțiile multe, multe trăite, dar și imaginate sau doar sperate, ca într-un cuib. Ce se vede acoperit sau descoperit în culoare nu mai ține de mine, ci de dorința privitorului(fără nevoia de justificare), de a sta ochi în ochi cu el însuși, prin ochii mei.   

cinci: Catharsisul propune transformări, purificări de fapt, dar și impune anumite stări pentru asumarea și pentru ducerea lui la capăt, pentru a ajunge în acel moment în care poate fi definitivat, împlinit. Cum crezi că arta pe care o pui în operă, pe care o scrii, pe care o lași să se arate și să o vedem poate să ajute să aibă loc aceste mutații metafizice în firea celui care intră în dialog cu reprezentările ei și care reușește să intre pe teritoriul înțelegerii ei? 

cinci: Pot să îmi văd pictura ca fiind catharsis, în sensul eliberării sub formă de emoție a unei reprezentări refulate în inconștient. Și mai văd fiecare lucrare în parte, ca fiind un paradis imaginat în care, prin colaborare cu alte simțuri, vizualul aproximează și corectează treptat erorile de percepție, păstrând în permanență lucrurile și tiparele lor încât, rând pe rând, să poată fi privită și visată aceeași realitate, realitate în care e nevoie de tăcere pentru a te echilibra cu cele din jur, pentru a te găsi acasă. Nici o pictură a mea nu este o iubire rămasă fără speranță.

șase: Eviți în lucrările tale orice formă de manifestare și de arătare a vreunei stridențe. Fiecare zonă este bine acoperită de așezări ale unor țipete amuțite ce sunt ținute într-o muțenie care le ajută să se desfășoare și să se transfere din zona exterioară în aceea interioară, să se ducă și să se reverse în interior lăsându-și ecourile să se multiplice și să se audă tot zbuciumul lor, toată lentoarea nefirească a unui sunet care nu mai poate fi oprit niciodată. Este acest fel de transmitere a stărilor și ale emoțiilor unul pe care l-ai impus, sau este pur și simplu modul de a se manifesta al libertății pe care culorile personificate și personalizate de tine trec singure de puterea ta de a le mai stăpâni?

șase: Nu evit nimic în lucrările mele, nici măcar stridențele lor, dar, mai ales, nu impun nimic. Uite, îmi place felul în care te raportezi tu la ele, aducând în prim plan simțul auzului(țipete amuțite, ecouri, muțenie, sunet care nu poate fi oprit, zbucium auzit) și le văd din altă perspectivă, ca fiind improvizații în sens muzical, nu doar compoziții construite din secvențe cromatice, fiecare avînd o sonoritate aparte, în funcție de formă, structură, mărime și apar aidoma amintirilor, când cu pregnanță și precizie aproape dureroase, când sugerate doar, învăluite în mister. Da, emoțiile și stările se manifestă liber prin culoare, fără putință de a le controla, își păstrează identitatea, dar nu rămân disparate, ci par reunite printr-o forță internă. Sunt, aceste lucrări, în ultimă instanță, o aventură a semnului plastic pe trasee simple și complicate în același timp, abstracte, cu viață proprie.  

șapte: Se pot vedea și se pot simți în lucrările tale și colecții delicate, dar tulburătoare, de ritmuri, o sobră și aprofundată așezare a lor în culoare, iar alăturările lor propun acea armonie care așază definitiv o imagine, care fixează totodată fiecare stare surprinsă în ea și face ca totul să se mute pentru un timp în decorul cald și calm al așezării, al odihnei, al înțelegerii unei Faceri. Cum accepți, cum suporți aceste voluptăți ale persoanei care ești în aceste momente, în aceste momente în care ești cu adevărat creatoarea unei lumi noi, concepută, imaginată și pusă în operă de tine în urma consumului propriu al fiecărei trăiri care te-a condus până aici? Cât de mult te sperie, sau cât de mult te bucură aceste aspecte care propun un fel de final al fiecărei zbateri care te-a adus până aici?

șapte: În punctul acesta al discuției noastre, dragă Gabriel, las să curgă câteva cuvinte pe care, odată, le-ai văzut. Ele sunt răspuns. Atâta întrebare și disperare și ochi și minte și culoare și cuvinte și întâmplare și stele dorință și dragoste mare rânduri nescrise și vise și ploi și uitări și chenare încap în distanța dus întors de la stare la stare.