S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
1.Puiu JIPA
Jipoeme
1.
dar minți
cînd spui că mint
și eu
e o minciună spusul
și minterea din noi
(fărădelegea nerostirii)
2.
și e cod galben între noi
tu ningi
și eu
de ciudă
viscolesc
(antarctica primăvară)
3.
o să ne cunoaștem cîndva
în noaptea ta
în ziua ta
(mărinimie)
4.
simt c-ai deschis fereastra
între noi
atît de goi
(moarte
un pic prea albă)
5.
cumva am să te iubesc
cumva am să mi te amintesc
cumva ai să-mi spui cine ești
cumva voi căuta să mi te găsesc
(cîndva)
6.
tu mi-ai pus pe pleoape
un pic de noapte
și doare
(noaptebunădimineață)
7.
mi-ai purtat toate hainele
și diminețile
(izbăvire)
2.Mircea DRĂGĂNESCU
Poezii de când eram mai tânăr
1.
Zău!
Am început din nou
să visez poezii
ca şi când marinar rătăcit
am început din nou să fac
dragoste şi
zău!
dacă nu te răsfeţi în patul alb al paginii albe
şi dacă nu te văd printre litere
şi tu te ascunzi în spatele cuvintelor
şi zău!
dacă eu nu te caut îndărătul lor
încercând să te cuprind în frază
să te respir
printre cuvinte
să te mângâi în strofe pentru
a te
pătrunde în cele din urmă
a te înţelege
din nou în albul ei
strălucitor…
2.
Cavalerism
Cavalerul de plumb
se îndrăgostise la prima vedere
şi nici că-i păsă când o zări de aproape
că dogoarea aceea din piept
începu să-l topească
ea păşi visătoare
peste lacrima aceea de plumb…
3.
Absentă
Eu în seara aceea
călătoream la antipozi
ea nu era m seara aceea
lacrimi inutile vărsa fără cuvinte
seara aceea fără culori
seara aceea
pătratele se îmbinau perfect
inoxidabilă ţeava plângea
ochii-mi inoxidabili scurgeau
lacrimi ruginite
nu eram lângă tine
te iubesc lacrimă te iubesc
te-am întâlnit undeva
intr-un muzeu al lacrimilor de ceară
erai atât de real încât mi-au dat lacrimi de ceară
te iubesc am şoptit impersonal
am spus cu ceară în ochi două peceţi
mi-am încheiat scrisoarea spre tine
nu mai pot aştepta
te caut încă
pătratele se îmbinau perfect
deasupra ochilor mei obosiţi…
4.
Trei condiții ale unui somn odihnitor….
Să fie o liniște de
Să-ți țiuie urechile…
Să fie un întuneric
Scânteietor…
Să auzi un tic-tac
De să te treacă
Toate nădușelile
Somnului fără de
vise…
Ușor și odihnitor…
Sunt al dracului de tânăr
Mă voi duce în iad
Pentru a strica
Socoteala tartorului
Cu naivitatea mea congenitala…
Va fi bulversat
Mă va declara indezirabil
Și mă va expulza iar în viață
Pentru a încerca
Din nou să devin
I… maculat…
3 .Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Poet
Tu mergi
cu iubirea fluturându-ti pe umeri ca o mantie,
mergi înainte
și te destrami încet peste oameni.
În urmă, oamenii te adună din aer,
și te respiră
și te fac la loc
din cuvinte.
2.
Naște-te
Naște-te,
am strigat către cer,
naște-te,
naște-te,
naște-te,
naște-te,
fă-ți din aer ochi și gură
să te iubesc.
3.
Eram așa de îndrăgostit
Eram așa de îndrăgostit
și-mi era așa de dor
că am răsturnat râul în sus
și i-am spus:
Tu ai să curgi
dinspre pământ înspre cer
pentru că acolo doarme iubita mea
pe un nor
și ai să tremuri
transparent
peste obrazul ei de catifea.
Toţi peștii din tine se vor face diamante
si rubine înotătoare,
coliere, brățări şi inele.
Din plante
vei face mângâieri unduitoare,
iar cu valurile o vei legăna
printre stele.
Curentul tău o va plimba prin paradis
iar sângele meu
amestecat cu cer şi iarbă şi flori
o să îi pulseze la tâmple
vis după vis.
4.Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Potop de întrebări
Te-ai trezit
prins între două
rupturi de nori
pe marginea
unei întrebări.
Se apropie năvalnic
picăturile mari,
evitându-te milimetric.
Te întrebi:
−Ce cădere
să fie asta
în care apele
merg de jos
în sus prin mine?
Să fie cusături
pe poalele întinse
ale unui veșmânt
arhaic, tocit
de atâta ritual?
Rămâi acolo,
pe marginea întrebării,
ar fi păcat
să-i curmi eternul
prin ghearele
unui răspuns.
2.
Aici
Cu umerii lipiți
privim în golul
ferestrei către
alte posibilități
și sticla subțire
ne leagă fără
să fie nevoie
de prea mult.
Dincolo de gol−
fire, oameni, înălțimi
și încurcături care
depășesc orice
imaginație. Aici,
pagini scrise mărunt,
cu acea caligrafie
fragilă pe care
o cunoști și
cu ochii închiși
și vagi cuvinte
rostite câteodată
cu un sens
preaplin.
Îți ard palmele
în răceala serii
și cauți, prin hărți
ghicite, o cale prin
care să nu mai
ieși de aici.
Amurg – un desen de Erica OPREA
3.
Colecție
Fosile de trăiri
care au fost
visate sau poate
chiar au fost,
printre dealuri
uscate, monumentale,
se închid în fața
ta, clasate în vitrine
de muzeu. Aici se
conservă orice viață,
orice ultimă respirație
de la sfârșitul unei ere,
aici urmele sunt
puse în cuvinte.
Exponate uitate
printre straturi
de praf și ani,
în casa în care
nici orologiile
nu îndrăznesc
să bată.
5.Constanța POPESCU
Lacrimi rescrise
1.
Să ne fim
Când m-am născut,
Ursitoarele au tăcut,
bănuiau că le voi lua la întrebări,
mai târziu.
Așa că am mers pe mâna mea.
Și am căzut și m-am târât,
dar nu m-am oprit, am mers, am alergat,
și am ales mai mereu zborul.
Cu rugăciunea în gene,
priveam cerul înserării
și eram zveltă și frumoasă,
când mă priveai…
În oglindă,
îmi vedeam doar firele albe,
cearcănele…
Erau și fricile, insomniile și tăcerea,
ca o pătură grea, sufocantă,
dar ochii?
Ochii ni se iubeau
când ne atingeam privirea
și mă înălțau, să ne ajungem,
să ne fim și să ne rămânem,
gând și taină,
îmbrățișați…
2.
Conectarea cu mine
Au mai îmbătrânit niște cuvinte,
nimicul mi se așază,
pe preșul de la ușă,
un musafir cunoscut,
nu se dă dus de frig,
și de toamna din mine…
Mai vorbim,
despre ce a fost acum un anotimp,
despre durerile de oase,
de poezia de pe masă…
S-a cam răcit,
ar trebui încălzită tandrețea
și lipit zâmbetul pe tocul ușii…
Poate mai pot deschide
niște așteptări,
mai coasem pe la tiv
melodia aceea demodată,
doar pentru că au apărut altele,
colorate strident,
ca să-ți abată gândurile și pașii.
Uneori mai privesc oglinda,
e neclară privirea,
a fost ștearsă,
doar cu tăcerea din lacrimă,
cu liniștea dinspre iarnă,
când toate,
devin ca la începutul lumii,
așteptări pentru începuturi
și să dau drumul visului,
câinele meu de pază,
care mă ține departe de somn.
3.
Uneori
Mai ies babele la porți,
de sărbători
și-n toate serile,
să pună de-o bârfă,
care, cât și cu cine
au mai făcut una alta,
să tocmească Dumnezeului de-o ploaie,
că uite,
pământul se crapă
și o să fie foamete și molimă,
o prevestire ce le-a ieșit.
Să mai privească în sus,
în jos,
pe drum cu fum.
Nimeni nu mai aduce vești nimicului,
cu liniște și resemnări.
Femeile mai au pitite-n șorț
mici bucurii de toamnă,
dulci ademeniri,
cu nuci, mere și gutui.
Mai știi,
cum ne-ntreceam să batem nucul
și strugurii să-i facem must?
Și chiuiam și alergam la drum
să-mpărțim cu bucurie, celorlalți.
Și parcă timpul,
ne ajungea să fim frumoși
și-ndrăgostiți,
ca la a lumii facere,
eu primăvara toamnei tale,
tu podul meu de taină,
despre care,
se mai vorbește uneori…
4.
Mamele știu tot
Mamele,
au sertare întregi cu lacrimi,
cristalizate sau evaporate în eter,
proporție de insomnii și de griji,
de pașii pe loc,
să-ți fie ție liber culoarul de zbor.
Au iubirea înmulțită,
cu „n” dureri și nevoi,
cicatrici neestompate în timp,
saci întregi nedeschiși cu povețe,
cu răspunsuri întrebărilor nepuse.
Știu tot și au uitat tot,
dacă așa,
este mai bine pentru tine.
Mai au doar ochi bolnavi,
cu vederea în interiorul inimilor
grele de dor și de gânduri,
pe buze,
rugăciuni de alungat singurătatea
și tristețea.
Mamele,
știu că au știut,
și au putut fi și rămân mereu
mame…
- Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Nu permite
Nu le permite să te vadă,
Nu îți permite să te vezi,
Să te asculți,
Să te simți,
Să simți,
Să fii.
Ce crezi că s-ar întâmpla
Dacă ar vedea
Și dacă ai vedea
Că fumul ăsta
Poate fi mai mult decât niște urme
Care gravitează
În jurul lor,
Obiecte reci aduse la viață,
Și că poți lua propria-ți formă
Ce nu poate fi împrăștiată de cea mai mică suflare
Și a cărei existență
Nu depinde de acordul
Și validarea lor?
Nu cumva ai deveni
Mult prea periculoasă,
Nemaiputând fii împiedicată
Să evadezi prin gaura
Pe care au creat-o în stratul de ozon?
Atunci pe cine ar mai arde
Obiectele astea reci aduse la viață
Pentru a se încălzi?
Nu le permite să te vadă,
Nu îți permite să te vezi,
Să te asculți,
Să te simți,
Să simți,
Să fii,
Să te accepți.
Ce crezi că s-ar întâmpla
Dacă nu ar mai fi nevoie
Să îți bandajezi cuvintele
Înainte să le gândești,
De teama că cineva
S-a infiltrat în mintea ta
Și le va da ascultare
Fiindcă ție îți e prea frică
Să o faci deocamdată?
Mai important, ce crezi că s-ar întâmpla
Dacă ai afla
Că acel cineva
Infiltrat în mintea ta
E doar o versiune de-ale tale
Care s-a întors din rătăcire?
Nu cumva ai deveni,
Pentru prima dată în viață,
Propria persoană întregită,
O creație
Mult prea amenințătoare
Pentru ei
Și pentru tine,
Sfârșind prin a te autodistruge
Doar pentru a salva?
Așa că nu îndrăzni
Să le permiți să te vadă,
Să îți permiți să te vezi,
Să te asculți,
Să te simți,
Să simți,
Să fii
Și să te accepți.
Ce crezi că s-ar întâmpla atunci?
2.
Amprenta
Îmi las amprenta
Pe întuneric
Pentru a mă asigura că,
Odată cu el,
Îi va atinge și pe alții
Care știu să îi aprecieze intensitatea
Și care, atunci când o vor simți,
Vor știi cum să o folosească
Mult mai bine decât mine,
Dar nu le-o dăruiesc pe toată odată,
O fac treptat
Pentru a nu izbi cu plenitudinea sa
Și a deveni unul dintre acele cadouri
Pe care le urăști de la început,
Ci mai degrabă unul
Care îți aduce aminte de viață,
Unul de care, inițial, te bucuri,
Dar pe care,
În timp ce îl descoperi,
Ajungi,
Ușor, ușor,
Să îl urăști pentru tot ce este,
Inclusiv pentru clipele
În care te-a bucurat,
Fiindcă ți-a amânat suflarea pesimistă
Iar acum îți e mai greu
Să te obișnuiești cu ea
Și cu tot ce conține,
În special cu tine.
Așa că îmi las, succesiv,
Amprenta pe întuneric
Pentru a mă putea descotorosi de ea
Și a o uita, pentru totdeauna,
Lângă toate celelalte părți din mine
Închise în neclaritatea densă
A unei vieți descoperite de mantaua
Mult prea grea pentru nemuritoarea astenie.
- Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
niciodată nu rămîi cu adevărat singur te însoțește
memoria acest animal de companie care ți-a fost
dăruit încă înainte de a te naște oare de ce nu ai avut
curajul să îl îneci pe cînd era doar un pui te întrebi
simți cum jumătatea ta plină cade în jumătatea
ta goală urmați tobele prăpastia nu e departe eu
mi-am risipit frumusețea pe orbi nu m-am înșelat
strigă femeia părul ei se întinde peste lume lung
și întunecat în el s-ar putea ascunde o întreagă
armată de dezertori tu nu vrei decît să stai întins
pe o pajiște verde să vezi cum zboară acoperișul
lumii să nu pui întrebări iar la sfîrșit toți să spună
lui i se vor ierta multe căci a iubit mult
2.
* * *
Cine ești? Nu te-am văzut niciodată,
dar simt cum vii pe-nserat
și muști cu poftă, pînă la sînge,
din trupul meu de bărbat.
De unde apari? La ce zeu te închini?
Cărei rămășițe păgîne?
Ce mușcătură vicleană îmi faci,
nici urmă de dinți nu rămîne!
De frica ta mereu mă ascund,
în găuri de șerpi, cu fiarele-n cuști,
așteptînd nerăbdător clipa-n care
ai să vii, pe furiș, să mă muști.
3.
***
Stau în mormînt
ca floarea-n fereastră.
Mi-e sete, urlu, mi-e sete!
Găleţile ies din fîntînă
goale dar fericite,
căci tot mai aproape se aud
luptele de berbeci ale norilor.
– cei învinşi se vor preface în stropi de ploaie,
îţi spun. Zilele mele sînt schimbătoare
ca palmele unui cerşetor mincinos.
Tîrziu vine femeia şi plînge,
din ochii ei cad lacrimi,
le înghit păsările şi nu mai pot zbura.
Mă răsucesc în mine, pierd şirul vieţilor.
Trăiesc şi mor
cu uşurinţa cu care un copil
îşi duce la gură piciorul.
4.
***
E dimineaţă,
se mişcă soarele în fereastră
şi gălbenuşul în ou.
Cu propria-ţi piele îmbraci oglinda,
femeie, urăsc falsa ta pudoare
– e ca şi cum ziua şi-ar acoperi
cu o frunză transparentă goliciunea.
Taci. Tăcerea ta îmi umple oasele cu nisip,
ori de cîte ori mă apropii
să pipăi, pe furiş, marginea orizontului.
E dimineaţă şi eu
n-am să ştiu niciodată sfîrşitul visului.
Suflu şi împrăştii
coroana imaginară a unei păpădii.
Sunt singur, te strig, tu îmi arăţi soarele –
degetul ţi se prelungeşte pînă îl atinge.
Mi-e teamă, îmi găsesc
liniile din palmă altcumva aşezate –
asemenea norilor pe un cer împietrit,
îţi spun. Tu taci. E dimineaţă.
Lumile se schimbă mai des
decît se nasc.
8. Ioan VIȘTEA –
Hamlet și gardianul
1
Morții perfecți
De răsfoit dosarele crimei perfecte.
În cer, pe scripeți, suie candeli cu melasă.
Strada-i devalidată de zăpadă și efecte.
Ard lumînări în rochii de mireasă.
De amintit, de plîns și de urlat.
Cei vii, ca morții duși cu sacul ori cu preșul,
au rătăcit culoarul de intrat.
Spun da și nu. De vină este leșul…
Lumină crudă, rece, nemiloasă,
bună de șters memoria pereților cu var.
Așa de albi vin morții, pe ascuns, acasă,
în buzunar cu pașapoarte de hoinar.
Cer scuze de deranj. Vor veste antigloanțe
și aprobări să-și sape-n craterele Lunii nișe…
De așteptat să crească uși cu clanțe,
pe baricada plină cu afișe!
2.
Mașina timpului
Larisei, la aniversară, cu nesfîrșită iubire.
Ghemotocul de carne ce-ți dădea cînd și cînd
șuturi zdravene-n burtă, spre a ne reaminti
că există, că-i merge bine
în apa aceea întunecat-călăuzitoare,
s-a ridicat într-o zi în două picioare.
Îți amintești? Goală, prin sticla acvariului
din Constanța, stătea de vorbă cu peștii
într-o limbă comună.
În altă zi a recompus cuneiformele
și Piatra de la Rosetta pe toți pereții casei,
iar într-o toamnă ce făcea melcișori sidefii
din frunzele sălciilor tinere,
ne-am trezit cu ea licențiată în Drept.
Dacă tot nu-i mai poți număra la culcare
alunițele zeci răsărite și-n cele mai intime locuri,
bucură-te totuși: tocmai a aterizat de la Cambridge,
cu o sacoșă pe umăr, părul strîns coamă,
nu-i așa? – o, leit, Emily Dickinson în blue jeans.
Curînd, o să întindă la soare
lucruri viu colorate, scutece, căciulițe cît pumnul
ce se vor alungi pe sîrmă
de la o săptămînă la alta…
O, Maratonistule ce presimți sfîrșitul războiului,
înainte de căderea în țărîna supremă,
mai ai puterea, răgazul,
să celebrezi ultima victorie a stirpei!
3.
Frumos mai cînta
Frumos mai cînta pasărea
în coliviile cerului!
Munţii erau tineri, tineri.
Fără prihană nămeţi,
rostogoleau grohotişuri în mare.
Mării, o cută de lumină i se zbătea în pomeţi
şi solzi cu cristale lichide-n spinare.
Frumos mai cînta pasărea
în coliviile cerului, Doamne!
De nepătruns, de nepipăit,
numai umbră era,
umbră deasă şi semne.
Neştiute, pe negîndite,
veneau veri, veneau toamne
fără poruncă fiind toate, de la sine-nţelese:
nimeni cu nimeni la cuţite;
nimeni pe nimeni să-ndemne;
nimănui de nimeni să-i pese…
Frumos mai cânta pasărea
în coliviile cerului!
Munţii tineri erau şi neînţărcaţi,
codrul virgin cu mustaţa pe oală,
cu mult înainte să existe Mahalaua şi noi,
o, mult înainte de secunda fatală
cînd vineri a urmat după joi…
Frumos mai cînta pasărea
în coliviile cerului, Doamne!
9.Iuliana CAZAN
Întrebări din nopțile târzii
1.
Femeia iubea cuvântul
Pe femeie o iubea poemul
Femeia iubea zorile
Pe femeie o iubea soarele
Albia cerului se lumina
Și-un nod se lega strâns în pântecul ei
Între linia orizontului și linia femeii
Numai bărbatul
Numai bărbatul se năștea odată cu femeia din zori
Și-apuneau împreună când sfârșea vreo iubire (pe cer).
Femeia iubea cerul
Pe femeie o iubea bărbatul (mai ales în zilele de post).
2.
Tu vei fi aproape îndrăgostit de mine.
Eu voi fi aproape pierdută-n ochii tăi.
Tu mă vei aproape iubi.
Eu te voi aproape ascunde în gânduri.
Tu aproape îmi vei săruta mâinile.
Eu aproape voi învăța limba alor tale.
Tu aproape mă vei. Eu aproape te voi.
Noi aproape ne vom
Noi. Aproape.