O dimineață… Căutînd nici nu mai știu ce, am găsit într-un dulap hîrbuit dintr-o magazie prăvălită un vechi pomelnic al mamei. În două foi, cu o cruce mare galbenă pe fond negru. Înăuntru sînt notate cam cincizeci de rude ale noastre, începînd cu tata Ion și cu Eugen, fratele meu care a murit cînd avea cîteva luni. Îi recunosc cam pe toți după nume: bunicii după tată și mamă, Petru și Anica, Constantin și Elisabeta, surorile mamei, începînd cu Eufrosina cea mare care a murit la 89 de ani. Și apoi toți: Gheorghe, Elena, Vlad, Mihai, Rozalia, Maria, Traian (fratele cel mai iubit de mama, care a murit tînăr), Maria, iar Maria, Gheorghe, Ecaterina și tot așa. Am stat vreo jumătate de oră și nu mă mai puteam desprinde să silabisesc lista asta, scrisă cu scrisul cu scrisul armonios al mamei, cum învățau învățătorii de altădată; eu, care mă mîndresc că pot citi chiar și douăzeci de pagini în cinci minute. Și un gînd aspru îmi trecea prin cap, căci asta e concluzia: Nouă, care nu mergem la biserică, cine ne va face pomenirea?
„Răzălesc” gutui afară pentru gem… Două vrăbiuțe cu pene în cioc țopăiesc neliniștite pe conducta de gaz metan: mă așteaptă să plec ,ca să poată intra sub streașină – se pregătesc de iarnă. Așa că le-am făcut pe plac – am plecat și am venit aici, la computer. M-am apucat devreme de treburi pe afară. Am mers după pîine și am trăncănit cu niște vecini. Pe urmă am pus murături – puține. Și astea probabil le vom trimite la băieți. Eu nu prea am voie. Maria mănîncă rar. Am pus de toate la ele: sare, usturoi, hrean, un fir de cimbru. Numai busuioc am uitat – pun acuși și busuioc. Apoi mă apuc de gutui, pregătesc vasele, le spăl, etc. Scoate capul afară Maria: Nu ți-i frig? Credeam că o să le faci în casă. E cam frig. Cerul posomorît. Dar cît mă bucur să stau afară: să mai aud un ciripit, o nucă cum cade. Și nemișcarea naturii! Parcă așteaptă ceva. Mulțumesc, Doamne, că mă îngădui!
Motanul… Pe jos prin casă sînt mai multe nuci. De astă toamnă, de cînd motanul venea și se juca. Le-am păstrat în amintirea jocurilor lui: nu l-am văzut cu șoareci, dar se juca dedurduiau podelele de jocul lui cu nucile. Acum Maria nu-l mai primește – intră cu labele pline de noroi pe gresie. S-a și îngrășat ca un porc, nu se mai joacă. Mănîncă la noi și la mama. Într-o zi, cînd am văzut blidul plin cu mîncare la „bunica” (așa-i zicem noi mamei, după cum îi zic și băieții noștri), am înțeles de unde se îngrașă. Noi crezusem că are viermi. N-are nici pe dracu, dar e ca un mandarin scopit, cu burta pînă la pămînt. Nici pisicile nu-l mai interesează. Îmi amintesc de o povestire din Divanul persian al lui Sadoveanu cu un sultan gras și cum un vizir îi trimite o cadînă chiar pe nevastă-să, că „oricum nu mai poate”. A doua zi vine nevastă-sa foc și pară. Putuse sultanul. Doctorul a spus – slăbiți-l! Cum, Doamne? Ni-e milă să-l punem la regim ca pe sfrijitele astea de la modă. Se mai uită la vrăbiuțe prin copaci, dar nu mult – oricum el are masa asigurată.
Ursita tânără… E relativ frumos afară și ies și-mi caut de treabă prin grădină. Nu-mi vine să intru în casă, mi-e lene ce mai tura-vura, să mă apuc de scris, deși mă scormonesc niște idei de ieri. La urma urmei, tot răul e spre bine. Întotdeauna mi-a plăcut mai mult așa. De ce, nu știu. Dar simt că atîta vreme cît voi prefera să lucrez fizic în grădină și mă voi așeza cu greu în fața colii albe, înseamnă că mi-e tînără ursita.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
