TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Ion Cosmin BUSUIOC – Medalia de onoare

„Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prietenii săi.” (Iisus Hristos, Dumnezeul-Om.)

Pentru că ieri am sărbătorit Ziua Tricolorului și ne-am adus aminte, în primul rând, de cei care au servit patria sub tricolor, azi, în contextul acesta al eroilor și eroismului, vreau să vă vorbesc despre cea mai înaltă distincție din cadrul armatei partenerului strategic, America. Este vorba despre Medalia de Onoare. Aveam oarecare idee despre această distincție, pentru că acum câțiva ani, spre „disperarea” fratelui meu, care striga la mine: „Hleb, iar cu mitraliera?”, m-am jucat pe calculator „Medal of Honor Airborn”, sau MOHA, cum îi spuneam între noi, jucătorii. Întâmplarea a făcut ca, la începutul săptămânii, să descopăr pe NETFLIX, documentarul: „Medalia de Onoare”. Este un documentar tulburător, pe care dacă îl urmărești începi să înțelegi altfel de cum s-a împământenit, ce înseamnă prietenia, solidaritatea și mai ales jertfa. Documentarul are 8 episoade iar povestea personajelor principale ale fiecărui episod ar putea fi transformată la rându-i într-un film care, dacă ar primi premiul Oscar, ar fi prea puțin. Vi-l recomand. Eu, în continuarea tabletei de azi o să redau puțin dintr-un caz care nu apare prezentat în documentar.

Afganistan, Septembrie 2009… În timpul unei misiuni de patrulare, 36 de militari americani și afgani erau prinși într-o ambuscadă. Au  cerut ajutor prin stația de emisie-recepție. Soldații prinși în ambuscadă au spus, ceea ce aud în căști cei care astăzi se joacă „Counter Strike” și anume: „Need backup! Need backup!”. La auzul strigătului de ajutor, un tânăr sergent în vârstă de 23 de ani, care se afla cu plutonul din care făcea parte în cel mai apropiat punct față de cei care au solicitat întăriri, și-a pus casca din kevlar pe cap, și-a încărcat arma și a dat să plece spre camarazii săi aflați în pericol. Nu te duce acolo! i-a spus comandantul său. Sergent, îți repet… Nu te duce acolo! E un ordin!

Ordinele se execută, nu se discută, așa spune un vechi principiu. Dar tânărul sergent nu a ținut cont de acest principiu și de ordinul superiorului. Și-a ascultat conștiința. L-a lăsat pe superior să strige în urma lui: „Do not engage!” și s-a dus să își ajute camarazii… Nici măcar faptul că a fost rănit la mână de o schijă nu l-a oprit din misiunea lui. Credincios principiului militar „nu lăsa pe nimeni în urmă” a împlinit cuvântul Evangheliei: și-a pus viața pentru prietenii săi. La 23 de ani… Cine e interesat despre cum a decurs, pas cu pas, misiunea de salvare întreprinsă de tânărul sergent, poate găsi toate detaliile pe site-ul freedomsfoundation.org.

La doi ani după fapta sa, Dakota Meyer avea să primească cea mai înaltă distincție din armata Statelor Unite ale Americii, Medalia de Onoare. Această distincție care a fost înființată în data de 12 iulie 1862 și care, după cum spune Congresul American, „recunoaște curajul care depășește simțul datoriei”, pune în cu totul altă lumină ceea înseamnă a fi erou. Azi, din ce în ce mai mult, mai ales de când cu dezvoltarea industriei cinematografice, s-a răspândit ideea că erou e cel care îi răpune pe toți și misiunea e îndeplinită cu succes. De exemplu, vestitul John Wich, chiar dacă ar fi existat cu adevărat și ar fi putut să tragă cu arma fix ca în film, nu ar fi primit niciodată Medalia de Onoare. În distincția „Medalia de Onoare” nu este vorba de îndemânarea de a folosi armele, nici despre oamenii mânați de sentimentul răzbunării sau de îndeplinirea unei misiuni. „Să fii distins cu Medalia de Onoare nu înseamnă să fii John Wayne”, spune unul dintre soldații care au fost distinși cu această medalie.  Acest lucru se înțelege dacă vezi felul în care vorbesc despre Medalia de Onoare soldații care s-au învrednicit de dobândirea ei. „Medalia de Onoare îmi amintește de cea mai grea și mai proastă zi din viața mea!”

Acum, vreau să ieșim din cadrul american și să ne gândim la românii care ar merita și ei o Medalie de Onoare, nu neapărat ca urmare a unei fapte de pe un front de război, ci și în împrejurări concrete ale vieții. Mă gândesc acum la părintele Calciu Dumitreasa care, în temnița de la Jilava, și-a sfâșiat cu dinții venele pentru a-l hrăni cu sânge pe un camarad de detenție, care era într-o stare jalnică ca urmare a torturilor suportate și a tuberculozei ce îi măcina trupul. „Storc o gamelă de sânge ca să-i dau limfă. Las hematiile să se sedimenteze, apoi o decantez în altă gamelă și îi dau să bea doar limfa.”, a explicat părintele Calciu celor care erau șocați de gestul lui. Știa cum să facă, pentru că la momentul arestării era student la medicină. Și nu a fost singurul. Mulți studenți la medicină au fost acolo, în linia întâi, în temnițe, îngrijindu-i pe cei suferinzi, chiar cu prețul vieții lor. Mulți au fost cei care, în timpul cât au stat în temnițele comuniste, au dat dovadă de un curaj care depășea simțul datoriei. Cei care, indiferent de cât de mult au fost torturați, nu au turnat nici un nume… Și ei ar merita o medalie de onoare. Sau soldații români ai Regimentului 32 infanterie care, în data de 6 August 1917, au luptat la baionetă contra germanilor la Mărășești. Voi ce alte exemple puteți da?  Ar fi un subiect interesant de discuție între prieteni…

Un lucru interesant cu privire la „Medalia de Onoare” e faptul că această distincție a generat împământenirea principiului „băiatul/fata lu’ tata” în cadrul școlilor militare din America, adică, toți copiii medaliaților sunt acceptați fără examen la orice academie militară.

„Nu plânge maică Românie că astăzi mor ne-mpărtășit/Un glonț pornit spre pieptul tău/Cu pieptul meu, eu l-am oprit.”