Avem o țară „tapetată” cu măști, e o bogăție de culori răspândită prin relieful contorsionat al lumii în care trăim. Pe trotuare, pe trecerile de pietoni, peste rigole, pe marginea străzilor, peste tot… Zac aruncate bietele bucăți folosite, cu ațele atârnate ca niște brațe uscate și obosite, zac supărate, decolorate, înghesuite în margini de garduri, printre buruienile uscate. Înghesuite peste așternuturile patriei, bietele măști au ajuns „pardoseală” națională, aruncate cu patimă de purtătorii obosiți, cu respirațiile lor întrerupte și reci.
Cu ceva timp în urmă am pus aici un text care se numea Filosofia măștii, mai mulți prieteni m-au înțeles greșit, eu nu fac parte din categoria Cristi Puiu, nu vreau „moartea domnului Lăzărescu”, eu încercam să spun că un important filosof de azi s-a… mobilizat intelectual fără folos, pe o temă falsă și într-o revistă de doi bani. Să cugeți cu instrumente metafizice asupra libertății de respirație a românilor este, trebuie să recunoaștem, o preocupare cam îndoielnică.
Și, totuși, nu asta fac și eu acum? Am ieșit, zilele trecute, pe strada mea brăzdată de sirenele salvărilor numeroase, cu pacienți tot mai mulți pentru spitalul din apropiere, pentru cauze gospodărești mărunte. În fața mea, o armată de adolescenți, toți cam spre 14 ani… Vociferau la greu, cu grele urme de obscenități decolorate. Zbierau domnișoarele și flăcăii din spatele măștilor colorate, aproape toate de firmă, personalizate, cum aud că este acum moda, se înghesuiau spre porțile caselor prăfuite, din care câinii protestau cu îndârjire și agitație maximă. Au tot… băgat și au tot… scos, cale de vreo 200 de metri, până au ajuns lângă un magazin de pompe funebre, bine dotat, bine pregătit pentru vremurile prospere (pentru patronii din domeniu) pe care le trăim. Sau le murim, naiba mai știe cum e corect… Și ce s-a gândit mica armată agitată, în hărmălaia de seară a orașului nostru? Și-au scos toți măștile non-libertății lor și le-au agățat de crucile din marmură, expuse pe trotuar. Erau fericiți, încântați de eroismul funebru exersat la ceas de amurg.
M-a întrebat un amic dacă le-am zis ceva… Nu, după peste 40 de ani în care am avut în fața mea adolescenți în creștere derutată de istorii diferite, dar la fel de perturbatoare și dezlânate, recunosc că am obosit, nu văd nicio ieșire, orice intenție educativă e fără folos. Mi-am și închipuit, de pildă, cum m-ar fi împodobit cu măștile lor parfumate copilandrii zgomotoși de pe strada… Liniștei, din buricul orașului. Bine, e doar o figură de stil, crucile masive de pe trotuar erau mult mai atrăgătoare decât biata mea figură de dascăl, gata să-și… depună dosarul de pensionare.
Se cuvine să fac, totuși, o precizare… Eu am fost un profesor norocos, generațiile de… Carabella, pe care le-am avut în fața ochelarilor mei atât de multă vreme, au fost un pic altceva, niște tineri cultivați, inteligenți, educați. Au mai rămas, însă, foarte puțini pe aici, primesc gândurile lor de departe, vin (acum nu se poate) le revederile de 10, 20, 30 de ani din toate colțurile lumii și au aceleași emoții de… liceeni odinioară, neuitate, sincere, nostalgice. Unii dintre ei scriu chiar aici, la gazetă, în fiecare săptămână.
PS Nu pot să închei, acum în preajma unei campanii electorale atipice, fără un sfat amical pentru liberalii de la putere… Mă gândesc că, dacă tot și-au pus pe stemă trandafiri expirați, de la Iași și până naiba știe unde, poate înghesuie într-un colț și o mască fluturând cu ațele spre alegători. Și, eventual, ar putea să deseneze și o cârciumă de cartier, în care zac bieții mei colegi, trimiși acolo de nenea mandolină, cu înțelepciunea-i caracteristică. Dar, cu grijă, fiecare profesor trebuie să aibă masca lipită de nas, să nu ajungă cumva la halba sleită cu arome orbanitoare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
