TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Filosofia măștii

Schimbă mască după mască, / Mai uşor să te târască. / Spune după care mască /
Ai vrea faţa să-ţi cunoască? (Tudor Arghezi)

Sorin Lavric, după terminarea studiilor medicale, a lucrat timp de un an, ca stagiar, pentru ca mai apoi să renunțe la practica medicală și să facă studii filosofice. În 1997 a devenit redactor la Editura Humanitas, iar din 2003 ține cursuri semestriale la Facultatea de Filosofie din București, a căror tematică este axată pe filosofia lui Constantin Noica. În prezent este redactor al revistei România literară.

Eseul care are ca „personaj” principal masca a apărut în Q Magazine… Este o revistă bilunară din România care conține articole de politică, economie și cultură și a fost lansată în anul 2006 de jurnalista Floriana Jucan. Aici ar putea să fie o nedumerire, chiar la Floriana Jucan, domnule filosof?  Să zicem că nu e…

Premisa mai puțin filosofică ar fi că „teutonul antipascalic (preşedintele Johannis) va fi silit să bată în retragere, anulând măsurile restrictive sub care ne-a îngropat neastâmpărul lunilor de primăvară”. Și, așa cum s-a văzut, are dreptate… Apoi, filosoful nostru scrie cu aplecare înțeleaptă, demnă parcă de o cauză mai bună, despre abuzurile cu iz de lazaret la care suntem supuşi în perioada de alertă, dintre care unul sare cu precădere în ochi: purtarea măştii. El crede că efectul simbolic al măştii cântăreşte cât o terfelire, că masca este stigmatul al cărei rost ar fi „să reducă un om la stadiul inexpresiv de fantoșă docilă” și înseamnă candoarea de a recunoaşte că ai fost tras pe sfoară.

Până aici e psihologia, urmează simbolul moral al măștii… Masca îţi ia fizionomia, am ajuns, crede filosoful, niște momâi reduse la tăcere, a căror faţă şi-a pierdut virtutea expresiei, „nişte mameluci ai căror ochi sticlesc a mirare contrariată”. Mai mult, oamenilor li s-a luat faţa şi li s-a dat o cârpă cu două găici „spre a-şi atârna de urechi patrafirul ascultării”. Masca, deci,  te acoperă golindu-te lăuntric, îţi dă uniforma unei pânze care îţi absoarbe chipul, furându-ţi indicele chipului propriu. Omul devine „o paţachină searbădă, privind găunos la mulajul de cârpă al altei paţachine serbede”, iar privirea ţi se loveşte de un zid de moacă inertă. Iată un citat mai amplu: „Gura e înlocuită cu botul, obrajii devin invizibili, pomeţii aşijderea. Mimica moare. Nici vorbă de mişcarea buzelor, de schiţarea unei grimase, sau de raza unui surâs. Chiar dacă mă strâmb, celălalt nu bănuiește biciul de dezgust cu care îl plesnesc. O identitate goală, fără trăsături personale, priveşte o altă identitate goală. Uniforma întâmpină uniforma, ochii se uită printr-o fantă la o altă fantă, fără sprijinul de sugestie al mesajului facial.”

Ar mai fi un efect, nuanţele sufletului se aplatizează din lipsa ecoului fizionomic, pentru că atunci când nu mai poţi citi pe faţa celuilalt efectul prezenţei tale, renunţi la dorinţa de a-i face impresie, iar masca e precum o platoşă ecranând răbufnirea feţei. Filosoful e categoric, zice că prevenim  molima în afară şi provocăm deşertarea în interior, ne vom  pierde putinţa de a prefira tente sufleteşti, vom fi apatici şi liniştiți, ca o baltă stătută după o ploaie lungă cât molima de care nu mai scăpăm. Adică, trăim ascuns fiindcă nu avem încotro, trăim ascuns fiindcă nu mai comunicăm, iar de la un moment dat încolo vom trăi ascuns din cauza vidului interior. Iar concluzia, dură și lipsită de speranță, este că „în acest caz, chiar dacă va acoperi, masca nu va mai ascunde nimic, pentru simplul fapt că nu va mai avea ce să ascundă”.

Cândva, la sfârşit, atunci când ni se va cere să ne dăm jos masca, nu vom mai fi în stare, lipită până la contopire de pielea obrazului, masca va fi indispensabilă, Va fi patrafirul ascultării pe un obraz în spatele căruia nu va mai tresări nimic. Masca ne va absorbi fiinţa până la confiscarea totală.

Emil Cioran se întreba: de ce să porţi o mască, dacă nu mai ai chip? Înainte, puteai purta mască, fiindcă aveai un chip; acum, când chipul a dispărut, masca nu mai are rost. Nu mai știu cine afirma că în spatele măștii este gol, dar în fața ei este… fața. Nimeni nu poate purta o mască pentru mult timp, ne „încuraja” Seneca.

La sfârșit de tabletă, o mască în miniatură: lacrima.