TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Vulnerabilitatea – slăbiciune sau act de curaj?

Aceste rânduri au prins viață în urma impactului pe care l-a avut un interviu urmărit acum câteva zile, două ore emoționante, autentice, de o sinceritate cum rar mai poate fi întâlnită astăzi printre oameni, cu atât mai puțin în rândul persoanelor publice. Deși profesia de actor i-ar fi permis, cu ușurință, să se transpună într-un personaj fără cusur, Marius Manole a ales să nu se ascundă în spatele unor măști, ci să-și dezvăluie vulnerabilitatea fără opreliști. (Link către interviu: https://www.youtube.com/watch?v=CeGGwo6Ka28)

O asemenea abordare m-a provocat să mă gândesc la atitudinea societății în ceea ce privește acest subiect, la cum este fixat în mentalul colectiv prin educație, dar și la ușoara schimbare vizibilă din ultimii ani. Adesea, mai ales când ne referim la modul în care cineva se prezintă în viața publică, este general acceptată ideea că nu ar trebui să ne afișăm latura vulnerabilă, fiind un semn de slăbiciune sau, de ce nu, de inferioritate. Educația de acasă, din societate, din școală, mai ales în cazul unor generații mai vechi, pune accentul pe a nu vorbi despre ceea ce te deranjează, pe a nu atinge subiecte delicate sau tabu în conversație, pe a părea întotdeauna mai mult decât ceea ce ești în scopul adaptării sau creșterii pe scara socială. În această situație, tocmai educația este cea care accentuează un dublu standard în cazul căruia băieții și bărbații sunt dezavantajați, în cazul persoanelor de gen feminin fiind ceva mai „de înțeles” că pot avea anumite sensibilități. Cred că mulți dintre noi am fost, la un moment dat, martori ai unor formulări precum „ești plângăcios ca o fetiță”, „de ce te porți ca o fată?” sau „ești băiat, băieții nu plâng”.

Ceea ce poate părea o mod de a întări caracterul, de a pregăti copilul sau adolescentul pentru viață, poate ajunge să aibă consecințe în anii de maturitate, întrucât este doar o modalitate de inhibare, de ascundere în sine, nu o cizelare a personalității. De ce nu i s-ar permite unui bărbat să se arate emoționat de un film, de un pasaj muzical sau de un eveniment din viață? Nu este oare o formă de disimulare să te arăți puternic sau insensibil atunci când lucrurile nu stau cu adevărat așa? În acest context, în care societatea condamnă vulnerabilitatea, mai ales în cazul unor poziții de putere sau de expunere profesională, gestul de a te putea dezvălui fără teama de a fi judecat sau rănit devine un adevărat act de curaj, al unui om care nu are nimic de pierdut. Din contră, sunt situații în care tocmai această autenticitate duce la apreciere, la o formă de conexiune interumană.

Cred că puterea exemplului este cea care, în acest caz, are șansa să modeleze viziunea societății sau, cel puțin, a unei părți a sa care este dispusă să asculte și să privească. Dacă cei cu vizibilitate, cu o putere de influență în mediul lor sau la nivelul opiniei publice și-ar permite să se afișeze așa cum sunt, fără să se ascundă în spatele unor imagini construite și fără să promoveze aparențele, poate că și în rândul nostru, al celor care privim, s-ar putea produce o schimbare. Mai mult decât atât, dacă educatorii (fie că vorbim de părinți, rude sau dascăli) n-ar mai face discriminări de atitudine pe criterii de gen sau temperament, dacă le-ar permite copiilor și i-ar încuraja să-și exprime nemulțumirile, suferințele, neputințele, nu i-a mai șlefui înspre un perfecționism absurd, cu siguranță am avea mai puțini viitori adulți cu frustrări, cu îndoieli, cu stimă de sine scăzută.

Unii ar putea susține că asemenea oameni nu pot avea credibilitatea sau tăria necesară pentru a fi conducători sau oameni cu influență, pentru simplul fapt că nu ar putea fi luați în serios. Permiteți-mi să cred că, din contră, vulnerabilitatea este cea care îi face pe indivizi să fie umani, iar cu o persoană care își asumă să se arate este mai ușor să te identifici, pe aceea este mai ușor să o crezi că te poate înțelege. În plus, aș dori să subliniez faptul că fac o distincție clară între vulnerabilitate și indiscreție, între discuții deschise și discuții fără perdea, între autenticitate și grobianism, cele din urmă fiind instrumente ale încălcării unor limite personale, nu căi ale unei dezvăluiri sănătoase a delicateții interioare.

Mă bucură să văd că, de câtva timp, a apărut și a început să fie promovată o deschidere către acest subiect, să existe conferințe pe această temă, să se scrie cărți precum Curajul de a fi vulnerabil de Brené Brown. Sper că, odată cu trecerea timpului vom reuși să încercăm, puțin câte puțin, să nu mai stigmatizăm autenticitatea și să ne dăm voie, nouă înșine și unii altora, să fim oameni.

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…