De ceva vreme mă preocupă ideea de memorie, modul în care păstrăm fragmente de trecut, ce anume asociem acestor amintiri și, în mod special, metodele prin care le putem aduce în prezent, păstrându-și prospețimea aproape intactă.
Trăind atât de multe într-un timp scurt, zilele înlănțuindu-se cu rapiditate, aglomerate, devine din ce în ce mai greu să conservăm momente semnificative, demne pentru reveniri ulterioare și reprezentative pentru existența și identitatea fiecăruia dintre noi. Încercând să trăim conștient, cu ochii larg deschiși către ceea ce parcurgem, atenți la noi, la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și la modul în care ne simțim în timp ce trăim acele evenimente, făcând parte din acele contexte, am putea eticheta mai bine, mai detaliat, volumul pe care îl așezăm în biblioteca noastră interioară.
Amintirile acumulate trasează o hartă a propriei noastre experiențe, punctând evenimentele care ne-au marcat identitatea, fiind reperele la care ne putem întoarce atunci când ne simțim derutați, atunci când uităm de ce facem, gândim sau credem ceva. Admitem sau nu, noi, cei din momentul de față, suntem rezultatul fiecărei clipe pe care am trăit-o, fie ea încărcată de o încântare paradisiacă sau de o durere profundă, iar fiecare bucățică din aceste linii de cod programează cine suntem și cum suntem. Mai mult decât atât, ne definesc nu doar faptele prin care am trecut, ci devine definitoriu pentru noi modul în care interpretăm aceste amintiri, legăturile pe care le stabilim între ele și sentimentele pe care le asociem acestora.
Adesea, facem legături dincolo de cronologii, sintetizăm sau eliminăm detaliile neesențiale, augmentăm reperele stabilite subiectiv, găsim relații de tip cauză-efect între fragmentele cele mai surprinzătoare. Uneori, amintirile sunt golite de orice fel de scenografie, oarbe, mute, însă inundate de cele mai adânci trăiri sau de senzații fizice aproape concrete. În multe cazuri, tocmai niște senzații similare au rolul de factor declanșator pentru procesul rememorării, aducând în prezent, în mod brusc și viu, amintirea căreia acestea îi sunt atașate: un miros ne aduce aminte de casa bunicilor, un gust anume de prăjiturile din copilărie, senzația tactilă a unei stofe de hainele mamei. Alteori, factorul declanșator poate fi un cuvânt, un pasaj muzical sau o imagine, elemente prin care anumite clipe se pot fixa adânc în conștiința umană.
Importanța înțelegerii acestor mecanisme este subliniată si in psihologie, ele explicând o parte din reacțiile noastre la anumiți stimuli sau viziunea noastră asupra unor aspecte ale vieții. De asemenea, în psihanaliză se consideră că accesarea și analizarea amintirilor celui asupra căruia se practică această metodă au un însemnat rol clarificator și terapeutic, explicând anumite opțiuni sau tipare comportamentale. Pornind de la acest raționament, unii oameni ar putea crede că, dacă ar reuși să păstreze doar momentele pozitive în memorie, ar fi o versiune mai bună a lor înșiși.
Dar ce am fi fără amintiri? Am putea oare concepe existența umană obișnuită în lipsa acestora, o existență în care fiecare zi ar fi un nou început al vieții? Ne-am mai putea diferenția unii de alții prin ceva, ne-am mai putea dezvolta ca indivizi și ca umanitate dacă nu am mai ști să ne raportăm la trecut, la istorie? Din păcate, existența bolilor degenerative ne oferă câteva indicii, văzute din exterior, despre cum ar putea arăta o asemenea realitate, în care identitatea și micile piese de puzzle care alcătuiesc omul se transformă în praf. Având în vedere acestea, cred că este esențial pentru fiecare dintre noi să trăim așa încât să acumulăm cât mai multe clipe clare, pline de textură și să le fixăm cât mai adânc în conștiința noastră, stimulând procesele asociative, readucând în prezent și reconsolidând, de fiecare dată, aceste fragmente de memorie.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
