TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Compromisul − între beneficiu și limitare

   Deși este văzut adesea ca o formă de sacrificiu personal, în realitatea relațiilor interumane funcționale, compromisul reprezintă o necesitate, fiind cel care aduce două sau mai multe persoane pe o cale de mijloc, satisfăcătoare pentru toate părțile. În sine, compromisul nu ar trebui să fie o formă de limitare, ci devine una în momentul în care se întâmplă unilateral.

   Fără să conștientizăm, devenim familiari cu acesta încă din copilărie, atunci când apare negocierea între ceea ce dorim noi, copii fiind, și ceea ce doresc adulții din jurul nostru. De cele mai multe ori, prezentarea unor alternative este ceea ce îi convinge pe cei mici să facă un compromis înspre respectarea regulilor impuse de părinți sau profesori. Atunci când dispare amenințarea cu pedeapsa sau apare posibilitatea unor recompense, copilul învață repede să asimileze ideea de compromis. În mod cert, dobândirea acestei abilități este un factor util pentru viața de mai târziu, iar cei care își însușesc această practică în mod sănătos vor avea o mai mare lejeritate în raporturile din viața de adult. Problematic este atunci când el ajunge să presupună că cea mai eficientă metodă de a evita un conflict sau o pedeapsă este aceea de a face un compromis, ajungând să își inhibe propria voință pentru mulțumirea celorlalți. Ulterior, acest tip de comportament se poate perpetua, așa încât el să se înrădăcineze și să devină normă pentru acea persoană în relațiile sale.

   Dacă observăm atitudinile abordate de adulți, la nivel micro, sau de entități mai mari, cum ar fi statele sau organizațiile, putem distinge două mari direcții: cei care au tendința de a nu face compromisuri și de a fi fermi în ceea ce privește direcția lor sau cei care preferă să facă în mod preponderent concesii pentru a se integra sau a nu fi respinși. Generalizând, putem vedea cu destulă ușurință că cea de-a doua variantă a fost cea pe care țara noastră a ales-o, de-a lungul istoriei, în cazul relațiilor diplomatice cu marile puteri, adesea sacrificând mult pentru avantaje mici. Cu siguranță, o atitudine prea categorică nu poate fi abordată în momentul în care nu prezinți în mod real o formă de superioritate față de celelalte entități cu care te afli în negociere, compromisul devenind un rău necesar. La polul opus se află cei care nu sunt dispuși să se supună unor concesii nici măcar într-o mică măsură, așteptându-se ca ceilalți să fie cei care să se sacrifice în integralitate pentru dorințele lor. Nu mă refer aici la o doză sănătoasă de asertivitate, ci la o formă de intoleranță care să depășească limitele personale ale celorlalți, mai ales în situațiile în care se ajunge la impuneri, amenințări sau șantaj. Oricare dintre cele două atitudini, atunci când sunt duse la extrem, afectează posibilitatea dezvoltării sau menținerii unor conexiuni echilibrate, tocmai de aceea fiind necesară găsirea unui drum de mijloc, în care fiecare să fie dispus să cedeze ceva pentru bunul mers al lucrurilor, fie că se întâmplă simultan în cazul unei situații sau alternativ în funcție de scenariu.

   Ceea ce este cel mai important în această a treia cale este tocmai toleranța și acceptarea faptului că celălalt poate avea opțiuni de viață, gusturi sau dorințe diferite de ale noastre, fără ca acest lucru să îl facă mai puțin valoros în ochii noștri. Cu alte cuvinte, ne putem referi la o prețuire autentică a celui din fața noastră ca ființă umană, dar și la o renunțare la orgoliile personale, pentru binele unui scop comun, depășirea unor situații temporare pentru beneficiul unor implicații pe termen mai lung.

   Privind la noi înșine, la cei din jur, analizând zecile de momente pe care pe putem observa zi de zi, putem să înțelegem de ce există formularea de arta compromisului. În mod cert, necesită măiestrie și finețe pentru a o putea stăpâni cu adevărat, un dozaj atent între fermitate și renunțare de sine, totodată fără a uita aspectul cu adevărat esențial la care se referă: omul.

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…