TABLETA DE DUMINICĂ: Costinel STĂNILĂ – Meritocrația sau cum se avansează în viață

 

Cu excepția geniilor sau a oamenilor superdotați, mai toți dintre noi încercăm să ne croim un drum în viață, în funcție de vârstă, după următoarele criterii: dorințele și visele noastre în primă instanță, apoi de capacitățile noastre, de posibilități (adesea, din păcate, materiale, dar uneori și congnitiv-intelectuale), urmând ca lista să fie completată ulterior de (cinic, nu?)  interese de grup/comunitate și completată în ultimă instanță (uneori împletită cu criteriul anterior) de noroc.

“Ce vrei să te faci când vei fi mare?” – este ciurul prin care suntem trecuți cu toții începând cu primii ani când începem să articulăm cuvintele: educatoare/învățătoare, medic, pompier/polițist, gunoier (da, în goana după ideea de curățenie impusă de unii părinți, un copil își poate dori să ajungă să viseze să devină gunoier, ca reprezentare a luptătorului pentru această idee), șofer pe tir, actriță – și câte și mai câte… E momentul în care fiecare dintre noi ne proiectăm viitorul în funcție de ceea ce ne place la momentul respectiv – atunci este poate punctul nostru culminant, când avem toate porțile deschise și suntem încurajați să ne întindem aripile și să zburăm încotro vrem noi. Și, vreme de un an, doi, cu indulgență poate mai mult, plutim, plonjam, ne înălțăm, iar coborâm – eventual între timp poate mai cochetăm și cu altă optiune de viitor… 

După care vine etapa a doua – când încep să răsară condiționările, când vedem că nu chiar tot ce zboară se și mănâncă: “Nu poți să ajungi învățătoare/profesoară dacă nu știi să scrii/citești (“ooof, nu iaaar!!”), nu primești mașinuța de poliție dacă nu mănânci tot din farfurie” – fiecare dintre aceste condiționări mușcă adânc din visul nostru care, încet-încet, se estompează și își pierde treptat din semnificație.

Cei mai bravi însă reușesc să treacă peste aceste piedici și se încăpățânează: învață să scrie și să citească, mănâncă frumos cu furculița și cuțitul și află că mai au și alte examene care trebuiesc trecute. Ei, de aici se cam rupe definitiv povestea frumoasă cu visul copilăriei și începe cu adevărat munca pentru cei care vor să ducă mai departe visul și să-l transforme în realitate. De acum încolo începe să apară disjuncția între cele două drumuri pe care vom continua periplul în viață: meritocrația – ca principiu-simbol al promovării pe baza rezultatelor obținute prin muncă cinstită – și realitatea – ca pură constatare a ceea ce se întâmplă în fapt: o evoluție conjuncturală. 

Teoria spune că cele două ar trebui să coincidă (meritocrația și realitatea), toate tratatele și discursurile fornăie în favoarea acestei echivalări, dar trebuie să fii orb sau naiv (folosesc un eufemism, ca să nu spun de-a dreptul “prost”, ca să nu mai zgâriem vreo ureche sensibilă) să nu constați starea de fapt: nu întotdeauna suntem evaluați sau evaluăm corect cunoștințele celui din fața noastră. De obicei avem într-o clasă un copil bun – eventual 2-3, pur sânge, care au capacitatea de a asimila cunostințe de un nivel superior față de ceilalți la o anume disciplină (principala, de obicei: română, matematică, fizică și încă vreo câteva) pe baza propriului intelect – restului materiilor însă nu le acordă (mai) nici o importanță. Lângă cei de mai sus, mai sunt de obicei alți colegi care nu au aceeași sclipire însă învață temeinic la toate materiile. Ce se întâmplă: cei câțiva își creează o “reputație” în rândul colectivului didactic și sunt priviți cu indulgență de profesorii celorlalte materii, primind astfel note/calificative superioare pregătirii reale. În acest fel se creează o discrepanță între copii, se avantajează/dezavantajează unul în raport cu altul. O fi bine / n-o fi – e discutabil: pe de o parte, de ce să fie tras înapoi un copil care are o înclinație către romană/matematică/etc., pe de altă parte, de ce acesta să primească o notă mai mare doar în baza notorietății la acea materie în detrimentul copilului care învață constant la toate materiile? Discuție (încă) deschisă. 

Nu mai comentăm situația în care avem în clasă un copil dotat intelectual dar fără posibilități materiale de a merge mai departe și al cărui drum se oprește abrupt – cum rămâne cu visele lui: cui Ii pasă ?!? Aici înțelegem că e selecția naturală, nu?

Mergem mai departe – meritocratic sau nu, avansăm în viață. Trecem peste frustrările acumulate eventual în școala/studenție și ne șoptim în barbă: “lasă, că mă fac eu mare!”. N-am apucat să clipim de 2 ori și – gata – am ajuns mari: am terminat o facultate, eventual și un master, două, am citit două biblioteci de cărti de specialitate, încă una de “behaviorism” (pe românește: știința de a asimila șuturile în fund cu zâmbetul pe buze drept un pas înainte și capacitatea de a accepta că binele este de fapt rău și răul este bine – nu-i așa că sunteți deja și mai confuzi decât cu un rând/paraghraf înainte?) – hai să ne angajăm, să fim pe picioarele noastre. 

Eh, acum să vă văd: angajăm persoane tinere, cu experiență în:… nu, nu vă spun în ce, vă spun așa: alegeți-vă subiectul, gândiți-vă la tot ce poate fi conex și puneți în lista de cerințe, plus disponibilități de lucru peste program, plus, plus, plus…! Salariu? Minim pe economie, ce pretenții poți să ai, doar ești începător, abia dacă ai 24-25 de ani. Iar dacă ai trecut peste toate astea, interviuri, psiholog, limba străină, căutat in nas, în fund (ooops, scuze urechilor) – gata, ai trecut! Respiri ușurat: ai de unde să începi… dar! “Știți, s-a reformat bugetul de HR și anul acesta sistăm angajarile”. Nu-i așa că îți aduci aminte și re-inventezi toate înjurăturile “birjărești – de porc – ale “bătrânului”? Chiar parcă îți vine inspirația și te apucă chiar creația: inventezi unele noi, originale, că doar n-ai învățat numai ortodoxisme toată facultatea! Mă rog, treci mai departe în cele din urmă si, din gură-n gură, din prieten în prieten, afli că e un post liber la firma X unde te recomandă un coleg/prieten. Postul nu este chiar ce ai vrea să faci tu sau ce ai facut pana acum dar, având ca alternativă ideea de a sta încă cine știe cât să-ți dea mama/tata bani de țigări, parcă îți vine să o dai dr… pardon, naibii încolo de mândrie. Concurs, tematică, cerințe? A, nu e nevoie, dacă Piscupescu te-a pomenit, știe el, mergem pe mâna lui – fă-ți actele și hai, de luni te așteptăm. Asta în contextual în care era coadă la HR dar tocmai… se restructurase bugetul. 

Dar acum… stii cum e: să o cucerești e o artă (deși n-a fost) – să o păstrezi, e o capodoperă! Pui mana și… “te reinventezi”. Vezi că de fapt ceea ce trebuie să faci e doar o parte pe care ai atins-o tangențial în pregătirea ta anterioară    , dar trebuie să te menții, să te adaptezi căci nu mai e nimeni care să te țină ca pe vremuri la serviciu orice-ar fi. Începi să înveți că albul nu mai e alb ci poate avea nuanțe de gri sau chiar de negru dacă e cazul, începi să înveți să coordonezi mușchii ce conturează un zâmbet în timp ce neuronii  încearca un brainstorming referitor la care ar fi cea mai potrivita înjurătură… Și, după un stagiu de câțiva ani în care înveți cele de mai sus, încep să apară și alte oferte unde – aplicând ce ai învățat la jobul anterior începi să avansezi.  

Ironic, nu? Da, știu, îmi vor sări acum iarăși profesorii în cap că nu e așa, că nu cunosc, că nu (mai) sunt în centrul “acțiunii”, îmi vor sări în cap specialiștii care îmi vor spune că un principiu se urmărește până la capăt, că dacă vrei, poți… Și da, accept că se poate, sunt de accord că sunt cazuri în care poate exista un om principial, profesionist, care să se bazeze pe principialitatea și pe profesionalismul lui pentru a se ghida în viață. Dar cred că sunt aici două tipologii: unul care are un background material care îi permite să aștepte situația favorabilă să facă ce/cum/unde îi place și, al doilea, care, în absența acestei situații materiale moștenite, să ajungă “sa facă foamea”: care dintre voi –  cărei tipologii aparțineți? Înainte să aruncăm cu pietre și să facem pe moraliștii , să ne privim puțin în oglindă…

Înainte să-mi dați exemplul lui Bill Gates, să nu uităm mediul din care provine: tatăl lui era avocat (să nu uităm cum e cu avocatura in SUA), mama lui era în consiliul director al First Interstate BancSystem iar bunica materna fusese chiar președinta unei banci naționale. Iar copiilor care-mi vor arunca zeflemitor ideea ca același Bill Gates s-a lasat de școala, le-aș aminti că acesta a părăsit Harvard-ul, nu clasa a X-a. 

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro