Trădarea este, de departe, unul dintre cele mai abjecte și dezgustătoarea sentimente pe care un om le poate trăi. Punctul de plecare al acesteia este încederea pe care o acorzi cuiva, încredere care poate fi câștigată sau doar oferită pur și simplu din prea-plinul unor trăiri pure.
Când încrederea este câștigată, acest lucru este rezultatul unui proces îndelungat în care, prin răbdare, consecvență și perseverență, dovedești cuiva că se poate simți în siguranță atât în prezența cât și în absența ta, că îți poate încredința cele mai intime trăiri și cele mai mari speranțe, că se poate baza pe tine ca partener și ajutor în orice bătălie dreaptă pe care o poartă, că ai puterea să riști chiar relația cu persoana respectivă în apărarea unui principiu de care acesta uită sau pe care îl abandonează.
Când încrederea este oferită, este vorba de un proces de abandon al propriei persoane, de dezgolire în fata celeilalte cu intenția vădită și declarată de a crea între cei doi o stare de relaxare menită a dezvolta o atmosferă propice construcției unei relații armonioase între un spirit superior și unul poate în dezvoltare, acesta din urma având în acest fel posibilitatea, condițiile și contextul de a se descoperi și dezvolta liber, principial, drept.
Timpul însă trece, contextul se schimbă și interesele la fel – alimentate de ispite de tot felul – iar până la trădare nu mai e decât un pas, trădarea apărând natural, doar ca efect – pur și simplu. Astfel, principii ce uneau cândva devin, sau cel puțin pot părea, acum, lucruri desuete. Este foarte – daca nu extrem de – importantă aici diferențierea pe care am facut-o: a deveni sau a părea. Este diferența dintre trădarea ca act benevol, intenționat, mânat de convingere (ce I s-a intamplat de exemplu lui Mihai Viteazul) și trădarea ca act colateral, inconștient, naiv (ce a făcut fără să-și dea seama Iuda). Indiferent de natura trădării, gustul acesteia este implacabil același pentru cel care încasează lovitura, însă ceea ce urmează este definitoriu pentru viitor: dacă în cazul trădării din convingere lucrurile sunt clare – rezultând ruptura definitivă datorită traiectoriei diferite alese conștient de cele două părți, în al doilea caz există o speranță: conștientizarea – ieșirea din naivitate.
Investiția încrederii e o investiție pe termen lung, la care nimeni nu renunță benevol – întotdeauna “investitorul” încercând să recupereze “prejudiciul”, în special în cazul încrederii oferite, de care aminteam mai sus. Acesta va încerca să-și readucă discipolul pe calea cea dreaptă, să-i amintească principiile pe baza cărora și-au construit relația, va încerca să-l facă conștient de efectele acțiunilor sale, având la dispoziție “arme” precum: dezgolirea – își va așeza la masa discuțiilot, într-un sertar, tot: furie, mâhnire, descumpănire, răzbunare, etc., adică toate (re)sentimentele stârnite în momentul și de acțiunea trădării, urmată de “dezaburirea oglinzii” – dezvăluindu-i acestuia atât cauzalitatea care a dus la participarea în actul de trădare cât și imaginea reală a efectelor ulterioare ale propriilor acțiuni.
Tot acest proces de recuperare a încrederii are ca motor puterea iertării, putere pe care mentorul și-a dobândit-o prin curațenia cugetului. Acum este însă momentul de cumpănă al discipolului: va alege calea – grea – a conștientizării, a recunoașterii macro-imaginii, a recunoașterii greșelii încercând o revenire la valori prin aceeași curățenie/curățire a cugetului? Sau va alege calea temporar-ușoară a mersului din inertie?
Facebook
WhatsApp
TikTok
