Plecând de la ideea de săptămâna trecută, conform căreia imaginarul ar putea fi privit ca o alternativă a realității, ce-ar fi să ne punem problema de a trece la etapa următoare, să mergem și mai departe și să pășim într-un imaginar creat de noi, transpus într-o realitate creată de noi sau măcar după dorința noastră? Ce-ar fi să primim mână liberă și să ne creăm, să ne imaginăm o poveste – povestea vieții noastre de azi înainte – și să ne aruncăm în această realitate virtuală dorită de noi?
Ce vom face acolo? Ar fi ca într-un vis real, construit de noi, de imaginația și dorințele noastre – vom încerca să ne autodepașim sau ne vom lăsa pradă dezmațului deșănțat, interzis în viața reală? Cum, în vis fiind, totul este posibil și nu are repercursiuni în viața reală, ne putem aventura fie extrovertiv, încercând experiențe exterioare pe care poate în realitate nu ni le permitem, fie introvertiv, căutand și mai adânc – și mai ales conștient – într-un inconștient oarecum intangibil sau inaccesibil în realitate.
În acest vis în care ne-am proiectat, inteligența artificială și robotica avansată permit crearea de personaje umanoide care să ne ajute să ne plasăm intr-un spatiu-timp ales de noi și care să ne creeze în același timp senzația realității. Ne aflăm acum în povestea creată de noi și, mai mult, avem posibilitatea unor re-iterări succesive în cazul în care deznodămantul nu este cel scontat. Suntem noi, față în față cu un alter-ego dezvelit de toate preconcepțiile, înconjurați de “oameni” așa cum ni-i dorim, care ne ascultă și ne îndeplinesc toate dorințele până la ultima virgulă. Suntem, temporar, niște mici Dumnezei care dictează fiecare acțiune care se întâmplă în jur, liberul arbitru al “colegilor de platou” fiind limitat sau inexistent…
La început poate părea genial… În sfârșit putem experimenta sentimentul atotputerniciei zeilor și, astfel, pentru amuzament, punem două păpuși să-și dea palme, trei copii să arunce cu petarde, artificii, etc. În scurt timp însă constatăm că devine cel putin plictisitor să fii singura autoritate și, astfel, re-iterezi povestea, însă acordând o mai mare pondere improvizației și liberului arbitru al celor din jur. În felul acesta, jocul devine mai interesant iar tu ești pus în ipostaza de a-ți ridica tu insuți ștacheta, sub presiunea noii “realități”.
Încet-încet, simți nevoia creșterii intensității și, astfel, iterația următoare a scneariului implică și o conștiință de sine a jucătorilor. Deja acum a dispărut complet acea cvasi-nevoie de a te juca de-a Dumnezeu și simți cum totul se întoarce cumva către tine. Dacă la început te jucai extrovertiv de-a păpușarul, cunstați acum că jocul devine introvertiv și începi a-ți re-pune problemele existențiale, dar de data asta din poziția scenaristului.
Copiii tăi – căci în urma adăugării unor caracteristici precum improvizația, liberul arbitru sau conștiința, humano-boții sunt, practic, ca și copiii tăi din viața reală – s-au transformat acum în tine, cel din realitate: încep să aibă aceleași dileme, aceleași ezitări, aceleași reacții – practic aceeași viață ca a ta. Și, atunci, când te uiți la ei și te vezi, practic, pe tine, nu-ți vine – firesc – întrebarea: oare eu, cel din “realitate”, nu sunt și eu tot un mic humano-bot, iar realitatea mea sa fie, în fapt, o altă iterație a unui scenariu în care eu sunt doar un actor?
Facebook
WhatsApp
TikTok
