Acum ceva vreme, a venit la mine fiica mea să discutăm despre „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Am întrebat-o care este motivul pentru care doreşte să citească această carte şi mi-a explicat că a fost pedepsită la ora de limba română să facă o recenzie aprofundată a acestei cărţi. Întrucât nu-mi aduceam aminte mare lucru, am citit cartea din nou, în vreme ce domnişoara a citit-o pentru prima dată. Ulterior, a aflat că există şi un film, motiv pentru care ne-am lansat şi la o vizionare.
Romanul a fost publicat în 1962 şi are ca autor pe Ken Kesey; pe scurt este povestea unui criminal recidivist care este transferat într-un spital de boli mintale, el sperând ca restul pedepsei ce o avea de executat să se petreacă într-un mod mai plăcut. În ospiciu, din postura de pacient, McMurphy o cunoaşte pe asistenta-şefă, Rached, care, sub aparenţa unui calm binevoitor, se dovedeşte a fi un adevărat tiran care îi supune pe pacienţi la nenumărate umilinţe prin intermediul nenumăratelor terapii de grup pe care le gestionează. Personajele sunt colorate, fiecare având particularităţile lor, inducând o linie epică a romanului foarte apropiată de cea a unei distopii.
Personal, mi s-a părut că este un fel de Fermă a animalelor, dar cu nebuni.
Când am recitit romanul, am văzut o perspectivă important de subliniat, şi anume aceea că are puternice conotaţii politice: autorul, american fiind, dezvoltă această perspectivă, iar unul dintre personaje, „indianul tăcut”, şeful, este imaginea mută a populaţiilor de amerindieni închişi în rezervaţii.
Asistenta-şefă apare ca preopinent al unei asociaţii ce controla ospiciul, denumită „organizaţia” şi modalitatea în care se confruntă indianul cu ea are o conotaţie mitică.
Am găsit fascinant că unii dintre cei internaţi în spital nu erau obligaţi să stea acolo, ci pur şi simplu găsesc acolo un refugiu faţă de lumea de afară în care nu s-au integrat şi care-i sperie.
Este extrem de relevant modul în care unul dintre ei prezintă situaţia raportând-o la iepuri şi lupi, ridicând problema prădătorului şi a prăzii, specifică oricărui mediu iraţional şi anomic. Este vorba de o lume definită, într-un univers nedefinit.
Filmul este o adaptare şi păstrează numele romanului. A fost regizat de Miloş Forman. Pelicula a câştigat premiul Oscar la cele cinci categorii „care contează” şi anume: cel mai bun film, cel mai bun actor, cea mai bună actriţă, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu.
Jack Nicolson joacă rolul principal, rol care, de altfel, l-a consacrat. În varianta de film pe care am văzut-o eu, există un interviu al lui Miloş Forman în care acesta povesteşte că şi-ar fi dorit ca Burt Reynolds să joace rolul principal.
În anii şaptezeci, când s-a pus problema producerii filmului, Kirk Douglas deţinea drepturile de producţie asupra cărţii şi i-a oferit aceste drepturi fiului său Michael Douglas. Deși Kirk Douglas şi-a dorit să îl joace pe McMurphy, fiul său a considerat că este prea bătrân pentru acest rol, ulterior creându-se chiar și unele disensiuni în familie din acest motiv.
Titlul este o bucăţică dintr-un cântecel ritmat pentru copii:
unu-o ia de-a dreptul , altul zboară șui
unul zboară peste cuibul cucului .
În film, aceste versuri îşi pierd din valoare, întrucât în carte apare ca o amintire a indianului.
Am citit undeva că rima îşi găseşte semnificaţia în moartea celor doi pacienţi de la final şi în evadarea celui de-al treilea.
Morala, pe scurt, aşa cum am găsit-o eu, este: „ce bine este la mine sub frunză!”
Facebook
WhatsApp
TikTok
