REPLICI – Puiu JIPA – Scurt pe doi. Maximum trei…

Ultimele sute de mii de zile din viața lui Telonius Em

   Telonius Em își pipăi buzunarul de la piept. „Două gloanțe și-o țigară”, gîndi în gînd și nu în șoaptă, așa cum se aștepta multă lume. Afară era încă ceață. Înăuntru, nu.  Te puteai aștepta la orice, la o nuntă, de pildă. Dar nu, Telonius Em nu era omul care să se aștepte la ceva aniversar despre care să-și amintească peste cîțiva ani. „Trăiește-ți cripta” îi spusese, la un picnic, o femeie măruntă, îmbrăcată într-o mantie vert nil, cu o coasă albă și un borcan cu murături. Conopidă și țelină. „Trăiește-ți cripta, ha?”. Telonius Em se afla într-o mare dilemă și într-o criptă mică de la cimitirul din marginea orașului fără nume.  „Dac-aș avea un biscuite aș putea să dorm. Mama îmi punea seara, la căpătîi, un biscuite. Eram fericit că cineva, ceva era lîngă mine și nu dormea în locul meu. Dimineața mă uitam la pătrățelul ăla de cocă uscată. Avea cearcăne și se clătina de oboseală, așa credeam, domnule doctor.” Desigur, nici un doctor pe o rază de 6 kilometri. Doctorii fuseseră excluși din viața civilă, prea credeau că ei or să repare lumea. Îi recunoșteai după mască. Puteai să vorbești cu ei dar ei nu aveau voie să vorbească.  „Îl mîncam dimineața, cînd mă trezeam, înainte să fac pipi. Era dulce și  sărat în același timp. Și mirosea a maci și a glicină. Poate că ăsta e mirosul oboselii, nu?” Telonius Em trebuia să plece. Vorbea prea mult și nu mai aștepta nimic. O luă prin ceață, spre port. Acolo mirosea a rugină și a zbor de pescăruși. Acolo se putea odihni. Nu înțelegea de ce șchioapătă, aseară nu avea nimic. Acum, da. A, da! Avea un cățel legat de picior. ”Uite cu ce mă ocup. Cu legatul cățeilor. De picior.” Cățelul încă dormea, stătea pe un preș alb și se lăsa tîrît. Cred că îi plăcea, fiindcă a stat așa preț de 2 kilometri, pînă în port. Apoi s-a trezit, s-a scuturat, a mîncat biscuitele de pe marginea preșului și a plecat. „O să îți spun Șumel, așa să știi!” Cățelul nu a dat din coadă, a mîrîit satisfăcut și abia apoi s-a dus să facă pipi pe o ancoră vert nil. Începea încă o zi din viața lui Telonius Em. Ceața se destrămase, mai erau doar doi nori în depărtare. Marea cea mică se desfășura în toată splendoarea la picioarele lui . „O zi care începe cu o mare e o zi mare! Sînt mîndru de asta.” Apoi fluieră scurt și barca veni la țărm.

  „Să mergem, dară, să ne vedem copiii”. Asta spusese, da. Primul copil din viața lui Telonius Em fusese chiar el însuși. Prima amintire era un cer de noapte, incredibil de înstelat, de parcă era în mijlocul a ceea ce va afla, mult mai tîrziu, că e Universul. De fapt nu putea să vadă, avea doar cîteva zile. Dar i se povestise că urla mereu și atunci tatăl l-a înfășurat într-o vestă de blană și l-a scos afară. Și deși avea doar cîteva zile Telonius Em tăcu pentru prima dată în viața lui. A doua amintire era cu o roșie care avea pete albăstrui și mușca din ea. Sucul i se prelingea pe bărbie, pe pieptul gol, pe șpilhozen. Șpilhozen a fost primul cuvînt într-o limbă străină pe care l-a învățat. Îl repeta într-una. Cîinele Fetița a lătrat din copilărie și atunci Telonius a început să nu se mai repete. Inventa cuvinte, tot mai multe, pe care nu le mai repeta cu glas tare. Doar le ținea minte. Pînă în ziua, o zi prăfoasă de vară, cînd a descoperit o carte cu litere mari, litere care înfățișau animale și obiecte. „Oare toate cuvintele pe care le-am inventat existau deja?” Și de atunci Telonius Em nu s-a mai despărțit de cuvinte. Bunica lui nu știa să citească. Știa doar două litere, inițialele numelui ei. Și mai știa să deseneze o cruce micuță cînd trebuia să se semneze. Sau să-și înmoaie degetul în cerneală și să-și lase amprenta pe o foaie cu scrisuri multe și rotunjite. Așa că Telonius Em îi citea seara povești bunicii sale. Dar nu știa toate literele din carte, așa că inventa. Povestea cu musca roz era cea mai nostimă. Rîdeau amîndoi și lumina din lampă hohotea și ea, mirosea a gaz și a rășină. Cînd lampa se stingea mai lumina doar focul din soba de fontă. Era ora de radio. La miezul nopții, la a patra bătaie a ceasului, radio se oprea și începea marea aventură a adormirii. Lui Telonius Em nu-i plăcea să doarmă. „Ce rost are să dorm dacă tot trebuie să mă trezesc?” Își dorea nespus să fie treaz cînd se trezește, adică să se vadă, cumva de la distanță, cum doarme și ce i se-ntîmplă cînd deschide ochii. Cum poate să vadă peretele vert nil în fiecare dimineață și cum nu poate să-l vadă și noaptea…