Am fost aduși pe lume la timpul hotărât de El și am intrat în viață pe un drum scris de voința divină („cărarea mea, firul vieții mele”- Psalmul 138). Când în mintea și conștiința noastră începe să se structureze înțelegerea, vedem curgerea timpului ca o apă curgătoare, ca nisipul în clepsidră, ca vântul prin copacii desfrunziți, ca frunzele risipite în căderea lor tomnatică. Oprește apa din curgerea ei, nisipul din curgerea lui, vântul din alergarea lui, întoarce frunzele pe ram! Sigur nu se poate…
Trăirile din prima parte a vieții sunt grăbite, nici măcar numărate (poate, alții să ni le numere…). Unele, însă, rămân ca o urmă a ceea ce a fost, ca un sigiliu al unor sentimente care, cu sau fără voia noastră, se adună undeva. În copilărie și în tinerețe percepem timpul ca pe ceva care ne este la îndemână. „Avem timp”, credem că avem mult timp… Și-l folosim cu detașare, convinși că e ceva evident, la dispoziția noastră… Pentru toate este vreme sub cer, spune Eclesiastul: să iubești și să urăști, să rănești și să vindeci, să rupi și să coși ruptura… Dar, dacă fără acestea și altele, prea devreme sau prea târziu, cum ți-ai folosit durata vieții? Rămâne o îndoială dureroasă, sentimentul ireparabilului. Tot atât de trist este când semenii îți dau ceva ce ți-ar fi fost de folos în altă etapă a vieții: iubirea, respectul, recunoașterea, tandrețea, compasiunea, mulțumirea, „chestii materiale”… Ajunge să nu știi cum să te bucuri de ele, uneori chiar te încurcă. Nu mai ai cum să te bucuri, chiar te întristează pentru că au venit mult prea târziu.
Spre sfârșit, în nopțile de insomnie, le iei la cercetat și cauți să le rememorezi pe cele care te-au bucurat, te-au făcut să fii mulțumit că ai reușit ceva. Și ce faci cu amintirile marilor dureri? Le lași necercetate, pentru că, de multe ori, amplifică durerea din trecut. Rămâne în amintire și ceva minunat: binele pe care ți l-au făcut alții, cuvântul, gestul care te-a făcut să fii puternic, mângâierea de atunci…
Și mai e ceva ce-și găsește loc în timp, dragostea celor apropiați, balsamul iubirii lor… Atunci, oricât ai vrea să ții timpul în loc, să guști și să te înfășori în iubirea lor, să povestești și altora despre ea, timpul e la fel de puțin.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
