POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Toți acei oameni care ne-au iubit

3. Beth și Maxime

   Beth iubea ploaia londoneză. Griurile ei metalice. Ceața care acoperea, precum o mantie grea, multe dintre zilele orașului. Îi plăcea să creadă despre ea că este copilul Londrei și că orașul o va proteja de orice rău posibil. În ziua în care l-a întâlnit pe Maxime avusese încă de dimineață presimțirea că urma să se întâmple ceva ce îi va duce viața pe un drum de pe care nu se va mai putea întoarce vreodată. Mulți ani după ce părăsise deja Londra și se mutase la Paris, la părinții lui Maxime, își va aminti momentul aparent banal când, în iureșul străzii, a observat profilul celui care avea să devină omul care îi va marca viața pentru totdeauna.

   Anii erau deja ’90. Beth crescuse. Devenise o adolescentă planturoasă și senzuală. Asculta Rage Against the Machine, Silverchair și Foo Fighters. Era dezamăgită de oameni, rebelă și sălbatică. Cu părinții săi nu mai comunica aproape deloc. Când încercau să îi spună ceva, dădea muzica la maxim sau le întorcea pur și simplu spatele. Erau anii în care tocmai apăruseră internet-café-urile. Beth lucra în unul dintre ele. Se descurca singură. Fără ai ei. Pentru început, după ce tatăl ei a închis cizmăria din Isle of Dogs, s-au mutat pentru un an în Sud, în Brixton. O lume cu totul diferită. Nu au făcut față.

   Apoi s-au mutat în Stoke Newington, în casa fratelui mai mare al tatălui lui Beth. Omul tocmai murise. Beth era mulțumită. Cartierul boem – Stokey, cum îl numeau alintându-l locuitorii – era plin cu artiști, cu rebeli, nonconformiști și tot felul de radicali politici; se potrivea cu adolescenta care era ea atunci. În anii aceia s-au deschis o mulțime de baruri, cafenele și magazine noi în cartier. Părinții ei au preluat micul bar care fusese al unchiului ei. Se pare că moartea aceluia i-a adus familia pe linia de plutire. Relația dintre Beth și părinții ei era însă imposibil de refăcut. De fiecare dată când ai ei încercau să și-o reapropie, aceasta le striga iritată: „Nu mă iubiți, pentru Dumnezeu, nu mă iubiți, tot ce vreau este să mă lăsați în pace!”.

   Maxime era student la arhitectură, venit în anii aceia de la Paris la Londra pentru că iubea orașul și pentru că voia să fie independent și să locuiască departe de ai lui. Împărțea o casă cu încă un coleg în cartierul în care trăia și Beth. Plătea 200 de lire sterline pe lună și aveau toate facturile incluse. Citea Loaded Magazine. Asculta muzică grunge, Britpop și rock alternativ. Purta blugi largi și pantaloni cargo, jachete tip bomber, tricouri supradimensionate cu modele grafice.

   Viața în Londra părea mai bună decât în decada ’80. Britanicii ieșeau după 18 ani dintr-un regim conservator, se simțeau cumva ușurați, ei fiind prin tradiție obișnuiți cu vederi liberale și de stânga. Lui Maxime îi plăcea să mănânce la restaurante chinezești și să se plimbe pe jos, pe străzi, la întâmplare. Râdea mult și credea despre el că era fericit. În ziua în care a întâlnit-o pe Beth, în mulțimea de trecători de pe Stoke Newington, i s-a părut că a intrat pe un drum de pe care nu va mai ieși vreodată.

   S-au mutat împreună aproape imediat, în casa lui Maxime. Nu știau aproape nimic unul despre celălalt. Se iubeau fără să se cunoască. Erau foarte tineri și foarte fericiți. Fețele lor străluceau când treceau de mână prin cartier. Oamenii se întorceau să îi privească. Le plăcea amândurora să caute și să intre prin micile pub-uri și restaurante sârbești și croate, deschise de refugiații din Balcani. Li se păreau de un exotism nebun. Luau autobuzul de noapte pentru a se întoarce acasă din diferitele cartiere ale Londrei pe unde ajungeau în căutarea de noi cluburi și pub-uri interesante, de locuri cu muzică în care dansau până târziu în noapte.

   Erau nebuni și erau pentru totdeauna. Oamenii din jurul lor erau prietenoși cu ei. De altfel, atmosfera din Londra era mult mai relaxată decât cea din anii ’80 ai copilăriei lui Beth. Duminica mergeau la piață. Experimentau mâncăruri pe care le găteau împreună. Era o joacă. O descoperire a ceea ce serioșii pământului numesc familie. Pentru Beth și Maxime era totul ceva nou, nemaitrăit. Nu mai iubiseră până atunci. Nu mai trăiseră niciunul dintre ei cu un partener în aceeași casă. Nu mai dormiseră până atunci cu cineva în același pat. Nu mai făcuseră dragoste. Nu mai iubiseră pe nimeni cu adevărat. Beth nu se gândea la Maxime ca la un bărbat care o iubea, ci ca la bărbatul pe care ea îl iubea. Nu îi punea întrebări și nu aștepta răspunsuri.

   Apoi Beth s-a gândit că vrea să vadă Parisul. Și, odată ce l-a văzut, nu a mai putut pleca de acolo. Idealizat și înjurat dintotdeauna, Parisul nu poate fi „trăit” de toată lumea. Poate părea rece, respingător, inuman și murdar. Atunci ca și acum. Porții mici de mâncare, oameni nepoliticoși, pișoare pe străzi, aglomerație, mese înghesuite. Pentru Beth însă, a fost de parcă ar fi intrat într-o țară a minunilor. Un loc plin de muzee, artă, lumină și iubire. Nu a vrut să se mai întoarcă la Londra. S-au căsătorit și au rămas la Paris. Totul s-a întâmplat cu o rapiditate uluitoare. Nici măcar nu își cunoșteau părinții unul altuia. De fapt, niciunul dintre ei nu era atașat de familia veche. La Paris au locuit un timp în casa bunicilor lui Maxime, bunici care muriseră pe când acesta era copil, iar casa rămăsese goală. Ai lui nici măcar nu știau că Maxime s-a căsătorit și s-a mutat acolo.

   Când Beth a aflat că este însărcinată, Maxime a ieșit în stradă strigând de bucurie. Alerga spre florăria de la colț. A traversat fără să se asigure. Izbit în plin, a murit imediat. Fără dureri.

Un carusel în care cei doi fuseseră prinși încă din momentul întâlnirii lor din Londra, când au dat unul peste celălalt în aglomerația de pe trotuarul din Stoke Newington. Au trăit în grabă, în doar câteva luni, întreaga viață pe care ar fi trebuit să o aibă împreună de-a lungul anilor. Beth nu s-a mai întors niciodată la Londra. Părinții lui Maxime, aflând că este însărcinată, au luat-o la ei și au avut grijă de ea. Fata s-a schimbat mult. A intrat într-o tăcere neagră. Se mișca greu și încet. Nici măcar Lou, fetița pe care a născut-o, nu a reușit să o readucă la viață. Beth își trăise întreaga viață în cele câteva luni alături de Maxime. După Maxime, pentru Beth nu mai exista nimic. Lou va crește la fel ca ea. Fără părinți.

 

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…