PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Corpurile vieții

Vedere cu solzi, de Ohara Donovetsky, Editura pentru Artă și Literatură

   Viața amestecă și amplifică poveștile fiecărui corp care îi traversează vârstele, încăperile și vremurile încăpute în aceste alcătuiri ale ei. Viața își asumă, își adaugă toate aceste corpuri și le mută permanent în cuvintele în care îi sunt făcute vizibile mișcările împreună cu tot ce poate să rămână în urma lor ca semn(e), ca repere care încarcă și permit rămânerea lor la îndemâna celor care se apropie și pot să vadă aceste gesturi ale ei.

   Ohara Donovetsky le (re)cunoaște gesturile și ne apropie de corpurile vieții, și de cât mai multe dintre (pre)simțirile ei legate de aceste plimbări temporale, de transformările la care se lasă îndrumate, îndemnate și expuse odată cu adăugarea lor în povestea care le poate păstra, explica și conține. Se transformă continuu și devin astfel vizibile în cât mai multe momente și împrejurări în care au fost concepute și memorate mișcările lor. Vedere cu solzi este chiar această derulare a vârstelor care se așază și rămân să se expună și să se spună în corpurile vieții care le păstrează și le exprimă în cuvinte, în cuvintele care încap și ele în cât mai multe dintre apropierile, atingerile și simțurile lor.

Ce simți tu nu e la fel pentru toți cei din jur. Unora li se întâmplă să nu vadă anumite obiecte pentru că nu le cunosc, după cum sunt orbi la anumite legături dintre oameni pentru că nu le-au trăit și nu le înțeleg…

   Simțurile sunt eliberate și invadează corpurile vieții, ale vieții rămasă întotdeauna să (se) spună în cuvintele care se întorc și se lasă și ele văzute în cuvinte, în extensiile lor prin cele mai subțiri și delicate ramificații în care sunt identificați senzorii acestor mereu noi înțelegeri care se mută și rămân ca martori firești ai fiecărui zvâcnet înțeles sau auzit în fiecare formulare prin care sunt scoase din ascundere, și mai departe propuse vizibilității oarecum salvatoare propusă de cuvintele poveștii prin care alunecă și ne lasă să vedem luciul solzilor protectori ai trecerii ei, ai traversării firești a lumii care o conține, o păstrează împreună cu aceste mișcări în spațiile și pe teritoriile ei.

Visez des că mă aflu la o masă foarte lungă pe care stau așezate multe feluri de mâncare, mă uit la ele cu atenție și e de mirare că ar trebui să aleg ceva, sunt toate pe care le-am mâncat vreodată, dar și unele închipuite, nu le văd, sunt acoperite cu enorme capace emailate, trec pe lângă ele alături de alți oameni, nu-i cunosc, se uită și ei la vasele de aramă sau de porțelan acoperite și nu au voie să pună mâna, nimeni nu știe prea bine de ce nu ne așezăm să mâncăm, o fi vorba de ce mă așteaptă până la sfârșitul vieții, bine că nu văd capătul…

   Ne este condusă, susținută privirea spre fiecare dintre adâncimile adunate și consemnate în încăperile spre care rămâne (între)deschisă întotdeauna o ușă, deschidere prin care privirea poate să treacă și să (pre)vadă pașii care pot fi făcuți, care ne pot duce mai departe prin corpurile vieții desfăcute aici, în aceste cuvinte care le desăvârșesc vârstele împreună cu timpul pe care îl traversează și și-l adaugă firesc acestor întâlniri care a avut loc pentru ca înțelegerea lor să se poată actualiza odată cu fiecare apropiere a prezentului, a acum-ului îngăduită și încurajată de spunerea și de scrierea lor.

Camera în care ne primea era mai frumoasă decât a oricărei prietene a bunicii, unde mai pui că, spre deosebire de alte case unde mai mergeam în vizită, în salonul Baroanei aveam voie să ating tot ce voiam, cutia muzicală, gramofonul, samovarul, așa le-am și învățat denumirile, chiar dacă sunt vechi și nu le mai folosește nimeni. Tata și Baroana stăteau o vreme de vorbă, îi vedeam în oglinda cu picior, îmi plăcea și nu-mi plăcea, nu auzeam ce vorbea cu tata, dar știam că niciun alt copil nu intrase în locul acela și asta mă bucura într-un fel…

   Ohara Donovetsky ne propune aceste intense reflexii, ne explică în Vedere cu solzi cât mai multe dintre momentele care încap și care se suprapun pe(ste) vârstele vieții, ale vieților și timpului prin care vremurile și poveștile lor trec, le parcurg și și le adaugă împreună cu cât de mult se poate din înțelegerile necesare adăugării lor în urma acestor atingeri (în)scrise și adăugate în continuare senzual și coerent fiecărei întâmplări, al fiecărui simț (ne)înțeles al vieții care merge, care curge împreună cu ele mai departe în albiile pregătite de poveste. Parcurgerea, lectura lor propune și înseamnă toată această călătorie care nu va fi încheiată niciodată. Suntem primiți de Ohara Donovetsky în acest interior în care putem vedea și citi

amănunte pe care alții nici nu le bagă în seamă,

adică elemente sau fapte din care sunt făcute, scrise și compuse toate aceste corpuri ale vieții prin care se apropie și se face cunoscută povestea care întregește, care îngăduie apropierea de această vedere cu solzi, cu deschiderile necesare care lasă vederii acces spre imaginile reflectate de aceste oglinzi în care rămân să se spună, să se expună și să se exprime imaginile împreună cu tulburările provocate, impuse de trecerea lor.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…