PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Legendele Brăilei

   „Ea va trăi mereu, / Pe prundişurile insulelor trandafirii, / Mereu nesupusă, mereu sălbatică” – Neranțula /Micul portocal amar, cântec popular al marinarilor greci

 

   Lipoveanul Vasili s-a născut probabil în Baldovineștii Brăilei, precum Panait Istrati. Marele împărat al Bălții Brăilei și al stufului. Înalt, cu părul ca pana corbului și ochi verzi-maronii sfredelitori. Înrolat în Marina Militară Română. Căsătorit. 4 copii. Doi i-au murit înecați în apele Dunării, doi au murit de ciumă, la fel ca soția lui, de la care au luat boala. Frumoasa Avdotia devine a doua soție a lipoveanului văduv. E surprinsă de el în timp ce se întâlnea cu un palicar grec. O înjunghie din gelozie. Pe Vasili l-au prins dar a doua zi evadează. Totul fusese o înscenare. Sora mai urâtă a Avdotiei, îndrăgostită de Terente (numele de „vedetă” al lui Ștefan Vasili / Vasile), pusese totul la cale. Vasili dă numeroase spargeri singur sau ajutat de banda sa. Ucide, fură, violează. Multe femei par totuși să fie pe urmele lui. Nu doar ele ci și Armata, Poliția și Jandarmeria. Fuge din țară. 3 ani la rând se ascunde prin Grecia, Bulgaria și Serbia. Ani presărați în continuare cu o mulțime de crime.

   Vasili e deci un violator și un criminal. Nu am înțeles niciodată de ce femeile ar fi atrase de asemenea dobitoci. Cică amantul ideal. Hai, sictir, și o geantă-n cap! Așa cum nu am înțeles de ce îi păstrează penisul la Muzeul Institutului Mina Minovici. Celebrul penis al lui Terente. 22 de cm în stare erectă. L-am văzut și eu. În poză, pe net, măi cititorule! În  borcan, nu live! Nu te mai gândi la prostii. Terente a murit în 1927. În fine, poza cu penisul lui de 22 de cm nu mi s-a părut cine știe ce. Exponatul e ridicol. Tipul și-a tatuat pe penis tâmpenii autolaudative la adresa performanțelor sale sexuale. Aura lui mi se pare dubioasă. Un personaj creat de presa vremii pentru distracția prostimii. Oricum, cred că i-am oferit prea mult spațiu în însemnarea aceasta. Un tip care își face tatuaj pe penis mi se pare cel puțin ridicol. Pac, o geantă-n cap! De fapt omul e mort și oricum n-are cap că i l-au tăiat odată cu penisul când l-au prins. A scăpat deci de geanta mea. Cine știe până la urmă care o fi adevărata lui poveste.

   Brăila porto-franco și bordelurile ei pline de marinari care apoi îi duceau cu ei povestea pe mările și oceanele lumii. Felinarele roșii ale Brăilei râd în soarele începutului de secol XX. Matroana Elvira – stăpâna cârciumii și a bordelului din port numit „La tanti Elvira” – traversează secolii datorită versurilor unei melodii: „La noi, la Brăila/ La tanti Elvira / Uşor se câştigă lira /Femeia munceşte / Bărbatul plăteşte / Ce bine-i la noi, la Brăila”. Bine, 5. Stai jos! Emoția artistică nu m-a copleșit. Ce să zic! Noroc că versurile sunt cântate. Ha! Prostituatele „elegantului” stabiliment de artă și divertisment își goleau oalele de noapte pline (nu cu apă, să fie clar, ci cu urină) de la etaj, direct în capul clienților care o ștergeau fără să plătească. Până la urmă Elvira era doar o matroană iar bietele fete venite de prin Basarabia și întreaga Dobroge, analfabete, fără căpătâi, erau puse de poliția vremii să spioneze infractorii la kilogram care treceau pragul stabilimentului. Passons! Nu de puține ori femeilor Brăilei li se atribuie o frumusețe extraordinară. Grație lui Panait Istrati și Chirei lui, o aură legendară plutește deasupra orașului. Din păcate e doar o legendă. Oricum ar fi, româncele sunt în general femei frumoase. Multe dintre ele au sângele amestecat. Arbori genealogici cu mulți strămoși de nații diferite. Poate de aceea. Nu zic ca să mă laud. Numai zic.

   Am întâlnit orașul prima dată în copilărie, prin cărțile fascinante precum un glob de sticlă ale lui Panait Istrati. Apoi am văzut cu ochii mei Brăila prin anii 80, alături de camaradul meu de drumuri de atunci, cu care am străbătut țara în lung și în lat, mai ceva decât Kerouac cu Dean Moriarty al lui.

După ce m-am mutat la București, luam trenul la sfârșit de săptămână și hoinăream fără țintă pe străzile Brăilei câteva ore, întorcându-mă în aceeași zi la București, tot cu trenul. Nu mă aștepta nimeni la gară. Nu cunoșteam pe nimeni la Brăila și nu aveam vreun motiv clar al vizitei dar locul mă fascina. Păstra încă pe atunci atmosfera ei străveche pe care, din păcate, acum și-a pierdut-o.

   Palicarii din Carcaliu – cartier rău famat al Brăilei – fugăriți de Bacalbașa și Dorobanțu, polițiștii celebri care făceau să se închidă uși și să dispară toți de pe stradă când treceau. Secolul era XIX și era pe sfârșite. Tâlharii erau plimbați pe străzile cartierului de cei 2 polițiști și loviți cu nuiaua sau cu biciul în văzul lumii. Carachioiul, vechiul cartier cu căsuțele lui mici locuite de greci și de turci. Cu străzi înghesuite una în alta ca într-o carte cu povești. Demolat cu totul în 70. Azi pe locul lui e esplanada orașului. Mahalalele începutului de secol XX erau locul în care trăiau hamalii. Descărcau zilnic saci cu grâne din navele care acostau în portul dunărean. Mahalale prin care se ascundeau cei urmăriți de caralii, cuțitarii și vagabonzii. Panait le-a descris ca nimeni altul.

   Hoinăream fascinată prin cartierul grecesc, pe faleza Dunării, prin centrul orașului, prin Grădina Publică. În Brăila toate străzile duc la Dunăre. Mă așteptam ca de oriunde să îmi apară în față o Neranțulă, vreo sacagiță, un Terente, o Chiră sau un Codin. Comorofca, mahalaua cuțitarilor și a lui Codin. L-au identificat pe Codin al lui Panait într-un personaj real pe nume Călin. Insistența oamenilor de a depăși ficțiunea. Fuga de literatură. Nevoia de a da un nume real oricărui personaj sau întâmplări, fie ele total ficționale sau nu. Literatura înseamnă semi-ficțiune în cele din urmă. Brăila cea care în 1836 devine porto-franco al Țărilor Române, asta însemnând că toți cei care făceau comerț în port, pe apă, erau scutiți de taxe. În perioada aceea orașul primește – ca un tribut al afacerilor înfloritoare ce au loc – felinare, pavaj, farmacii, un spital militar. Se deschid tot atunci, o bancă, o tipografie, o cazarmă și o stație meteo. Ba chiar și o școală de fete. Secolul XX îi aduce Brăilei tramvaiele și luminatul electric. Orașul cu salcâmi al lui Sebastian. Orașul era tulburător înmiresmat de mirosul florilor de salcâm. Într-o vreme tăiaseră copacii apoi, după ani, au plantat din nou alții de-a lungul bulevardului. Mirosul salcâmilor însoțește orice descriere a orașului.

   Acestea sunt doar câteva dintre legendele Brăilei. Ultima dată când l-am văzut, orașul își pierduse aerul vechi. Decăzuse, dar nu decăderea aceea care poartă în ea rămășițele unei frumuseți vechi, precum o femeie cândva frumoasă care a îmbătrânit. Pur și simplu dispăruse, înghițit de un prezent și de o realitate gri și banală. Totuși legenda și aura i-au rămas datorită lui Panait Istrati. El a scăpat Brăila de la dezastru și uitare pentru totdeauna. Nu că i-ar fi mulțumit în timpul vieții vreodată. Ba chiar dimpotrivă. Nici nu mai are importanță cum arată acum. Așez Brăila într-un glob de-al meu de sticlă pentru că face parte dintre orașele pe care le iubesc. Așa cum cântau odată marinarii greci: „Ea va trăi mereu, / Pe prundişurile insulelor trandafirii, / Mereu nesupusă, mereu sălbatică”.

   Brăila, orașul meu de la Dunăre.

                                                                              (Din volumul, în curs de apariție, Portrete)

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.