Gazeta Dambovitei | Cele mai noi știri din Targoviște și Dâmbovița

Ediția de marți, nr. 3705
18-1-2022

PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Café Pușkin (2)

Alain

Numele pe care mi l-am pus pentru tine

 

   În vechiul 4×4 al lui Alain miroase a mentă. Un miros puternic și deloc rafinat. Fetele râd. Alain conduce atent la mișcările lor bruște. Toate trei s-au îngrămădit în spate. Nu îi place să fie nimeni lângă el când e la volan. În afară de Nathalie, desigur, dar ea nu va urca niciodată în mașina lui. Nu  îl suportă și el știe asta.

   De ce nu mă iubești, Nathalie? își spune în gând și începe să râdă în hohote. Se simte un personaj unsuros, de film prost. Firmă, bani, costume scumpe cu vestuță și ceas cu lanț la buzunar. Pantofi de lac la prima oră a dimineții. Frizer de lux pentru părul lui grizonat. Parfum Bleu de Chanel pe care l-a ales mai mult pentru reclamă. Un parfum pentru bărbatul înzestrat cu o încredere de neclintit.

   Aroma lemnoasă a parfumului, descoperind întâi o avalanșă de piper roz cu mirosul lui sprinten și puternic precum Nathalie la prima oră a dimineții, alunecând spre servici, prin Place de la Madeleine. O zărește zilnic de la balcon, cum trece cu eșarfele ei colorate prin fața clădirii în care el locuiește. Prin traficul mult prea aglomerat, printre mașinile pline cu oameni ce merg la joburile lor gata obosiți și nervoși încă de la prima oră a dimineții.

   Prin puzderia de automobile ce vin dinspre Place de la Concorde și Rue Royale, trecea ea. Doar ea. Mașinile și trecătorii dispar. Rămâne doar ea. Nathalie, rusoaica înaltă și blondă înaintând prin Place de la Madeleine ca pe muzica lui Șostakovici. E senzuală Nathalie și e plină de forță și e delicată. Și niciodată a lui. Inaccesibila și îndepărtata Nathalie.

   Apoi din parfumul lui Alain apar ninsori de flori albe de iasomie. Albe și delicate precum linia gâtului Nathaliei văzută în lumina puternică a unei zile de iarnă. Rusoaica Nathalie care iarna poartă un mantou alb cu capișon uriaș, încadrându-i perfect fața aurie. O floare uriașă de iasomie e Nathalie. Cea care nu va fi niciodată a lui. La sfârșit, din parfumul său rămâne doar izul de labdanum mediteranean, amintindu-i de bunică-sa Anne. Își amintește cât de mult îi plăcea în copilărie să alerga pe plaja din Nisa și să privească apa cea azurie, strălucitoare.

   Cum visa, în copilăria și adolescența lui, o fată care va fi doar a sa. Și-a pus până și un nume doar pentru ea. Albert. Un nume banal dar pe care doar ea, femeia lui, îl va ști. Femeia lui îi va spune Albert. Albert e numele pe care singur și l-a pus în copilărie. Va exista cu numele ăsta doar pentru femeia lui cea adevărată. A cunoscut mai multe femei decât ar recunoaște vreodată în fața cuiva. Femei de pat, femei de expus în lume, femei de băutură, femei de vitrină, femei mămoase, femei surori medicale. Niciuneia nu i-a spus însă numele pe care și l-a pus demult în copilărie, în timp ce alerga pe plaja din Nisa. Niciuna nu era femeia lui cea adevărată.

   Fetele vesele din spatele mașinii nu îi simțeau parfumul. Simțeau doar mirosul de piele al banchetei și de mentă al odorizantului. Nu se apropiau prea mult de Alain pentru că bărbatul nu le permite. Nu îi place să fie atins când conduce. Ar fi vrut ca Nathalie să îi mângâie uneori părul grizonat, fața atent bărbierită și pomădată. Pieptul îndeajuns de larg încât fata să își sprijine capul și să rămână acolo pentru totdeauna. Dar nici asta nu e posibil.

   Merde! Ce viață! Avea un nume pus de el însuși doar pentru o singură femeie. Femeia lui. Nimeni nu i-l rostește. Nicio femeie. Și anii trec. Are doar amintirile din ce în ce mai vechi din Nisa în care copilărise.

   Piața Massena spre care cobora în fugă pe străduțele mici și întortocheate și labirintice. Casele cu ziduri colorate și fețe de oameni fericiți la ferestre. Cours Saleya cea plină cu flori, legume și fructe, în culori vii și proaspete. Cu vânzători guralivi și cumpărători veseli.

   Adolescența lui cu plimbări de la gară spre port și înapoi. Îi plăcea mult să meargă la gară. Vedea turiștii coborând din trenuri. Iubea zgomotul gării, agitația și surescitarea oamenilor care veneau sau plecau. De la gară, ca să ajungă mai repede în port, lua uneori tramvaiul până în Piața Garibaldi și de acolo o lua la fugă pe jos. În tramvai se simțea ca în tren. Își imagina că e într-o excursie. Nu îi mai venea să coboare.

   Nisa cu trotuarele înguste dintre casele pastelat colorate. Trotuare ce păreau roz în lumina soarelui de după-amiază a verii. Cu iedera care invadase orașul și se cățăra zglobie pe zidurile caselor sale. Ici-colo, rufe agățate la uscat dincolo de ferestrele cu storuri albe din lemn. Nisa – copilăria și adolescența lui. De fapt și-a păstrat copilăria întreagă chiar și în plină adolescență. O păstra ca pe un sâmbure de aur într-un măr. Și-a pierdut-o însă odată cu moartea bunicii lui și cu mutarea la Paris în casa unor părinți adoptivi care îl băteau zilnic, erau zgârciți și mereu posomorâți. L-au dat însă la școli bune. L-au învățat să fie un dandy de lux. L-au aruncat în lume așa cum e acum. Singur și nefericit.

   Întoarce mașina brusc în mijlocul străzii. Vor merge la Café Pușkin. Rusoaica de Nathalie se poate duce dracului. Le va îndopa pe cele 3 tipe cu băuturi și mâncăruri scumpe apoi vor merge prin cluburi și vor bea sute și milioane de shoturi de tequilla. Probabil, nu neapărat, i-o va trage vreuneia dintre ele sau poate le va lua pe toate 3 acasă.

   Îi vine să vomite. Auzi la ea! Hotel Café Pușkin. Nici măcar nu există. Totul e o imensă bătaie de joc! I-a dat întâlnire într-un loc care nu există. Oprește mașina. Le roagă pe fete să coboare. Le salută și apoi virează scurt și pleacă în trombă. Fetele rămân uimite în mijlocul trotuarului privind în urma mașinii.

                                                     *

   Alain intră în Cafe Pușkin. Cere din meniu un burger „Ivan cel Groaznic” cu carne de vită Aubrac, ketchup și cartofi prăjiți de casă. Carne de vită Aubrac. A fost în studenție, invitat într-o vacanță de un coleg de al lui, la ferma părinților să, într-un sat de prin Languedoc-Roussillon.  Colegul lui voia să îl combine cu soră-sa, Marysa. Aia arăta ca un tanc. Înjura tare, fuma țigări populare, Gitanes fără filtru, care o făceau să miroasă groaznic. Purta cizme de cauciuc și striga mereu după vaci cu o voce care te băga în sperieți. Vaci Aubrac. Uriașe, cu ochii blânzi ca ai Nathaliei.

   Îi vine din nou să vomite. Apoi o zărește pe Nathalie.  O imagine voalată. Luminile candelabrelor tocmai se aprind. Fata îi face semn de la o masă de lângă fereastră. Se ridică și merge spre ea.

   – Bună, mă numesc Albert. Mi-am pus acest nume singur, în copilărie, doar pentru tine.

   Nathalie îl privește pentru prima dată cu atenție. Fix. Îi observă ridurile din jurul ochilor. Luminițele din mijlocul irișilor căprui care par turcoaz în lumina amurgului răsfrântă prin ferestrele în formă de semicerc din Café Pușkin. Mâinile prelungi de o frumusețe clasică. Umerii largi. Marginea buzelor pline încă și fremătătoare.

   – Bună, Albert. Uite că ai găsit în sfârșit Hotelul Café Pușkin.

   Fata se ridică hotărâtă. Îl sărută. Îl ia de mână și pleacă. În urma lor băieții care servesc la mase zâmbesc bucuroși. Aproape aplaudă.

   – Albert, dacă tot ți-ai pus un nume în copilărie, pentru viitoarea ta femeie, de ce nu ți-ai ales unul mai puțin comun?

   – Nu are importanță numele. Oricum există doar când îl rostești tu. Eu și el existăm doar când îmi spui tu pe nume, Nathalie. În rest sunt un Alain oarecare ce nici măcar nu știa că în melodia lui Bécaud din 64, Café Pușkin era o cafenea fictivă.

   Harști! Un zgomot neplăcut de ac de pick-up care zgârie discul. Alain se trezește la realitate. Micul său scenariu e grețos. Exagerat de romanțios. Ireal. Singur în Café Pușkin, după ce până spre seară căutase hotelul cu același nume. A înțeles în cele din urmă că era un hotel fictiv. Rusoaica își bătuse joc de el. Nu va deveni niciodată femeia lui.

   L-a tot căutat pentru că voia să îl ajute pe idiotul de Petea, iubitul ei din Rusia care acum e student la Londra. Ăla nici măcar nu va veni la ea după ce termină facultatea, dar fata nu știe. I-a scris – Nathalie îi pusese în legătură unul cu celălalt, ca să corespondeze și să se cunoască mai bine –  că nu e cazul să îi găsească vreun job. Și-a găsit o englezoaică și se va însura în curând. L-a rugat să nu îi spună nimic Nathaliei. Nu vrea să se trezească la ușă cu ea făcând vreo scenă în fața iubitei lui. Părinții fetei au un magazin uriaș de covoare. Fata are bani și o casă uriașă doar a ei în care locuiește împreună cu el. Nu vrea ca Nathalie să îi strice „proiectul”.

   Auzi la el! Își numește viitoarea căsătorie „proiect”. Ce idiot! Mda, asta e realitatea! Sunt un bărbat înzestrat cu o încredere de neclintit, cel puțin așa spune parfumul pe care îl port! Sunt Alain, am 45 de ani și nicio femeie nu mi-a spus vreodată Albert. Nu am rude. Nu am o familie adevărată. Doar niște părinți adoptivi de care mă bucur că am scăpat. I-am părăsit. Nu îi mai caut. Nu am decât bani și tot ce pot să obțin cu ei. O firmă, o casă, 2 mașini, un motor. Tot felul de lucruri scumpe prin casă și prin dulap. Sunt singur. Am ceas cu lanț la vestă și pantofi de lac. Altceva nimic.

   E târziu. Se întunecă. Prin Cafe Pușkin se aprind candelabrele. Nu s-a atins de burger. Din farfurie, dintre cartofii prăjiți, i se pare că se hlizește la el Marysa, fata din satul ăla cu multe vaci Aubrac. Fata care îl sunase atunci – în vacanța petrecută în satul ei –  să vină până la grajd. Acolo a găsit-o fără bluză, dezbrăcată, așteptându-l în fânul care mirosea a excremente de vaci Aubrac. A lăsat-o așa, dezbrăcată printre vacile alea Aubrac, și a luat-o la goană.

   Va merge la Gare de Nord să privească forfota oamenilor care vin și pleacă. Apoi se va urca în primul tren spre Nisa. Oricum e week-end. Își va închide telefoanele și se va gândi la el ca la un om încă tânăr și plin de curaj. Nu înainte de a-i trimite un mesaj rusoaicei cu sânii la vedere mereu, în care să îi scrie că îl va ajuta pe Petea când va veni la Paris. Că îi va obține un job la firma unui amic programată să se deschidă în vara viitoare. Că nu trebuie deci să îl mai caute insistent. Să se descurce cu el când ăla nu va accepta să vină! Să rămână singură și părăsită. Să își caute și ea atunci Hotelul Cafe Pușkin!

   E târziu dar el are un nume secret. Într-o zi sau niciodată o femeie îl va găsi și el îi va spune acel nume al lui. O femeie, nu o matrioșcă precum Nathalie, care aleargă după bărbați ca să se folosească de ei și își pune 1000 de măști zilnic. O femeie diafană și curată precum o rază de soare ce intră prin ferestrele în formă de semicerc din Cafe Pușkin. Sau ca o lumină zglobie din candelabrele strălucitoare aprinse la ora înserării în toată cafeneaua. Nu e singur! Are un nume secret!

   Cere nota. Plătește. Iese în stradă și se urcă în mașină. Virează scurt spre casă. Se băgă în pat și adoarme imediat. Nu înainte de a-și arunca într-un coș de gunoi imaginar, numele pe care și l-a pus în copilărie. Oricum era un nume banal!

                                                                                          -Rio Rita / portrete și schițe (2021 -2022)-

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.

Distribuie:

hymarco
novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
getsbet Gopo

CITEȘTE ȘI

kiss2022-01.jpg
romserv.jpg
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Webhosting Armand Media