1.
peste 10 ani la ora 10
știu
peste 10 ani ne vom spune:
mai ții minte cum ne-am petrecut anii covidului?
carantinele și râsetele noastre prin casă
mereu ținându-ne de mână printr-o lume bolnavă
navetele obositoare de la Paris la Istanbul
dar mai ales norii
ah, ei, norii văzuți din grădina istanbuleză
sau din balcoanele de acasă
din Parisul tăcut dar niciodată căzut la pământ!
peste 10 ani
tu vei fi având părul complet alb
nu ca astăzi doar pe alocuri
ochii la fel de uimiți privindu-mă zilnic
de parcă m-ar vedea prima dată
mâinile mai puțin puternice dar la fel de uriașe
vor fi trecând peste noi alte zăpezi alte arșițe ale verii
primăveri cu pomi înfloriți și sufletul nostru adiind printre ramuri
desigur și toamnele noastre mereu aurii și mereu pasionale
cu mormane de frunze pe care ne va plăcea și atunci
să le aruncăm în aer
să le facem să danseze prin văzduhuri cețoase
știu
în următorii 10 ani populația lumii va crește, va scădea,
va îmbătrâni,
se vor tot naște oameni în jurul nostru și peste tot
vom trăi mai departe ascultând dimineața la cafea
Pink Floyd și Roger Waters
– hello, do you need a cap a cafe? –
uneori voi asculta ca și acum la căști
în timp ce ne facem alergarea din zori prin Monceau
sau pe faleza Bosforului la Istanbul
Maria Nagy din anii 80,
coverurile ei după Suzi Quatro în maghiară
amintindu-mi de o adolescență din ce în ce mai îndepărtată
dintr-o țară în care numele îmi va fi complet uitat după moarte
îmi vor rămâne doar
numele străine necunoscute de cei de acasă
pe niște cărți străine dar ale mele
și câteva replici din niște filme
pe care le-am scris în timp ce mă gândeam
la Cișmigiul din București,
la Turnul cu Ceas din Sighișoara
și la parcul Moghioroș
din Drumul Taberei
alte țări alte orașe poduri tramvaie
și atât de multe drumuri mereu
dimineața vei aprinde în continuare 2 țigări
– una pentru mine desigur –
la amiază îmi vei desena oameni de zăpadă în mijlocul verii
seara ceasuri fără cifre pe încheietura mâinii stângi
așa cum făceai înaintea căsătoriei noastre
ani întregi prin aeroporturile din care mereu plecam
fiecare în direcții diferite
în țări diferite
în vieți diferite unde aerul devenea irespirabil
încă sunt uimită că ești lângă mine
privindu-mă când îmi împletesc părul
în cozi din ce în ce mai albe și mai subțiri
încă tresari când ies singură din casă
deschizi fereastra și strigi după mine:
hei! stai! unde pleci? vin cu tine! nu pleca fără mine!
și eu mă întorc și râd înspre tine și îți fac semne
și nu plec fără tine
noaptea îmi vei citi în rusă Esenin
voi înțelege din ce în ce mai mult odată cu timpul
și mi se va părea ca întotdeauna
că Isadora îmi zâmbește din amintirea bunicii Sânziana
va ninge în mijlocul verii precum în poeziile mele
din anul în care am dat peste tine la Erice în orașul de piatră
și mă enerva că râdeai când ți-am spus că mă cheamă Dănuț
și ți-am tras un șut în fluierul piciorului
ca să te doară
râsul tău era precum un glob doar al nostru de sticlă
știam că voi intra în el odată cu tine
și nu vom mai ieși din el niciodată
și îmi era frică
dar noi eram departe deja și eram doi
iar lumea ca de obicei singură
doar una singură
tu erai tramvaiul meu și stația lui
intram în visul tău de noapte
tu dimineața mi-l povesteai pe al meu
eram pădurea ta de mesteceni
erai lumina sălbatică alunecând pe deasupra ei în valuri
totul era definitiv nimic nu se mai putea altfel întâmpla
nimic nu se va schimba nici de acum înainte odată cu timpul
peste vreo 10 ani voi scrie mai bine iar tu vei picta la fel de uluitor
toate anotimpurile pandemiei noastre de acum
vor fi doar niște anotimpuri în care am avut
cele mai distractive petreceri de carantină
voi începe atunci să lucrez la cartea mea esențială
toate de până atunci vor fi fost doar exerciții
în ea un vers și un capitol doar pentru tine
peste vreo 10 ani voi păstra ca și acum
panglicile colorate
de la cutiile cu bomboane de ciocolată primite în dar
voi purta tot blugi și 2 cozi lungi
iar tu mă vei ține în continuare de mână
ca să nu mă pierzi când ieșim prin oraș
tu știi deja
mie întotdeauna mi se împlinesc poeziile
ne dăm întâlnire cu poezia aceasta peste 10 ani
la 10 dimineața, la Fântână la Universitate, în București
la intrarea în Parcul Monceau din Paris, în parcul Gorki din Moscova,
pe malul Bosforului la Istanbul și în Cetate la Sighișoara
vom fi în același timp peste tot
ne vom întâlni cu poezia aceasta
o vom citi și apoi voi scrie alta în loc
ne vom întâlni și cu aceea în 10 ani
în aceleași locuri
pentru a scrie alta în loc de asemeni
și tot așa până când într-un târziu
ca după un singur și lung anotimp prelungit
vom obosi și vom pleca
tu ținându-mă strâns de mână ca întotdeauna
nu cumva să ne pierdem pe drum
Yaşar Koç
În amurg sau poate la răsărit
primăvară cu măști
carantină
nave în larg pe Marmara
suntem vapoare suntem bărci rătăcite
dar nu plutim în derivă
ținem drumul drept
încă trăim
vremea magnoliilor se va termina în curând
sunt o orhidee
mi-a spus Melisa că
după nu știu care zodiac
sunt orhidee
o femeie cu pletele precum Bosforul noaptea
și ochii strălucind ca Sena în zori
așa cred eu că arată femeia-orhidee
neapărat temperamentală
neapărat frumoasă
neapărat pasională
nu mă imaginez ca fiind femeia-orhidee
nu mă imaginez nici măcar purtând o orhidee în mână
eventual o violetă sălbatică de grădină înrourată dimineața
sau o cunună firavă de margarete pe cap
încadrându-mi cozile din ce în ce mai albe și mai subțiri
desigur cu un trandafir roșu imperial la rever
neapărat
Melisa e o hipiotă de 30 de ani
avea o relație, spunea ea,
am aflat foarte târziu diferența dintre o relație și o familie
ea m-a întrebat care este iar eu i-am răspuns
azi e singură
foarte multe cuvinte
prea multe cuvinte
versul e o pădure de mesteceni în amurg
versul e răsăritul soarelui peste ape
o umbră pe o insulă din Egee departe
versul e o tăcere
ne înconjoară
primăvară cu măști orhidee și flori de magnolii
soarele în carantină noi în carantină
garduri sărite pe ascuns
vegetații sălbatice
grădini luxuriante
curtea Bunicului Ozgur e plină cu lalele
citesc poezia scrisă de Ernesto Cardenal pentru Marilyn Monroe
în acordurile chitarei unui băiat din țara mea
țara mea de mine tot mai departe
un tramvai galben precum tramvaiul 28 galben al Lisabonei
e tot acest anotimp
tramvaiul 28 al Lisabonei trece pe străzi
dinspre Campo de Ourique către Praça Martim Moniz
oameni și mașini îi fac loc îl salută
un tramvai galben e tot acest anotimp
el alunecă duminical
noaptea pe un cer de cobalt
ziua pe un cer de culoarea florii de nu-mă-uita
nu-mă-uita nu-mă-uita nu-mă-uita România
nu plânge după mine România îți spui râzând
privindu-te fix în oglindă
spargi apoi un balon de săpun
care plutește imaginar prin casă
în el
o țară în care nimeni nu te așteaptă
și în care nu te vei mai întoarce poate nicicând
nu-mă-uita nu-mă-uita nu-mă-uita România
nu plânge după mine România
Don’t cry for me, România!
și râsul devine tot mai puternic,
mai tare, mai tare, mai repede, mai repede
amețitor mă cuprinde în brațele lui
mă ridică spre tavanul înalt
mă coboară din nou pe pământ
sunt un balon de săpun
port în mine o țară
din ce în ce mai îndepărtată
nu-mă-uita nu-mă-uita nu-mă-uita România
nu plânge pentru mine România
suntem în amurg sau poate în zori
nici nu mai știu
suntem în carantină
amurgul e o culoare
dimineața e un desen
versul e o tăcere
ne înconjoară
2019, Marea Egee, Santorini, Grecia
3.
Lanul galben
iar poetul e precum un lan
galben înflorit primăvara
nu un administrator de vise
nu un vânzător de păpădii
frate cu norul care alunecă pe cer
și cu drumul care îl poartă
spre atât de străinele zări
umăr la umăr mereu
cu cel încruntat singur sau trist
lumina lui pe îndepărtatele valuri
ale unei mări galben primăvăratice
în acorduri de chitară rusească
blând și nevăzut
călătorește
Facebook
WhatsApp
TikTok
