1.
Haralambie strigând peste ape
„un poet nu omoară pe nimeni niciodată
ceilalți îl omoară pe el”- Gellu Naum
parcă toate luminile aveau voci
convulsii o patrie a literelor o patrie de moment incoloră
Haralambie povestea despre Rai
nu scoteam niciun cuvânt dar încă mai respiram
iar asta era foarte important pentru noi
trăiam de ceva timp la marginea pădurii
și la marginea apei
semnele se arătau blânde
uneori vânam vulpi
aveam umbre înalte cai mulți și negri dinți puternici
aveam promisiuni pentru încă o tinerețe nouă și dreaptă
când am plecat mai departe știam
că nu ne vom mai întoarce niciodată acolo
așa a fost
soarele suspendat mâna desena cercuri în apă
muriseră toți peștii în zori
viața mă copii viața urla Haralambie
ea nu ne va trăda
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp
nu va pleca este a noastră a nimănui altcuiva
este a cuvintelor noastre
a caselor noastre a trupurilor noastre
flămânde bolnave și triste dar nemuritoare
viața mă copii viața urla Haralambie
așa a fost
era o fereastră care dădea spre canalul urât mirositor
noi spuneam că suntem la Veneția
un copac firav care stătea să cadă peste acoperișul spart
noi spuneam că suntem la marginea pădurii
mai era și un pod
peste care treceau oameni cu zâmbet de sticlă
firave anotimpuri am trăit noi acolo
uneori spărgeam cerul în mii de bucăți
a doua zi îl puneam la loc
și era bine
Haralambie purta cizme înalte și negre din piele crăpată
avea ochi fioroși mâini subțiri care pictau îngeri
credea în Dumnezeu în Rai
și în ce mai avea prin buzunarul său
niciodată nu l-am văzut alb
purta mereu ca semn de recunoaștere
un vultur pe umărul stâng
și o raniță cu pâine uscată în spate
toți am mâncat din pâinea aceea a lui
toți i-am ascultat cuvintele care veneau dinspre ape
lovea cu pumnul în masă și masa lua foc
atunci în serile acelea de la marginea pădurii
1000 de globuri colorate începeau să alunece peste ape
în fiecare glob dormea un înger pictat
și fiecare înger ne aducea aminte
că avea să plecăm și de acolo
și că nu ne vom mai întoarce niciodată
așa a fost
viața mă copii viața urla Haralambie
(de parcă noi trăiam
de parcă ea nu ne-ar fi trădat niciodată)
iar asta era bine
așa a fost
noi am plecat și nu ne-am mai întors niciodată acolo
doar Haralambie ne strigă uneori dinspre Rai
că viața e a noastră
a trupurilor noastre flămânde bolnave
și triste
uneori pornim iar la vânătoare de vulpi
iar cailor noștri le povestim
despre pădurile prin care am trecut
le povestim ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat între timp
2.
o dimineață
îl privesc fumând tăcut la fereastră
pletele lui sunt deja albe cu totul
umerii ușor aduși înainte
până la urmă am reușit
am îmbătrânit împreună
îmi spun
gândindu-mă la toate momentele noastre
de renunțare de disperare
de oboseală cruntă și așteptare
de sfâșiere cădere și căutare
toate doar pentru a merge pe același drum împreună
dintr-o țară în alta dintr-o viață în alta
mereu de la început niciodată la capăt
apoi se întoarce spre mine
mă privește
aceeași lumină acoperă umbrele noastre
și toate ferestrele lumii se deschid deodată
1000 de păsări albe în stoluri își iau zborul spre cer
se face dimineață
în această lume
doar a noastră
photo: artist Nikolai Șirokii
un alt drum
de pe colină
am privit îndelung oraşul
care cândva fusese al meu
amurgurile lui cu cearcăne tandre
dimineţile lui precum caii sălbatici
care nicicând parte de şa n-au avut
amiezile lui ascunse într-un bulgăre de lumină
aproape naivă
am privit îndelung oraşul cu amintirile lui colorate
cu oamenii lui violenți sau iubitori
cu oamenii lui închiși în resentimente
uri și mai ales temeri
cu oamenii lui prea mult răbdători
am privit îndelung orașul
apoi în tăcere am plecat din nou
pe un alt drum
Facebook
WhatsApp
TikTok
