PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Puterea poeziei fără putere

nu striga niciodată ajutor, de Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas

 

Amintirea fiecărui gest pe care viața te-a lăsat să îl faci și așezarea lui în cuvinte, în acele cuvinte care știu și pot să spună tot despre putere, dar și despre fragilitate, despre neputință, dar și despre curaj, iar în urma amintirii să rămână această mărturie definitivă care este poezia tăcută și ascunsă, aceea interiorizată definitiv și făcută vizibilă doar datorită acelui curaj nespus, acela de a nu striga niciodată, de a nu striga niciodată ajutor.

Acestea sunt cuvintele între care Mircea Cărtărescu și-a așezat poezia, cuvinte care spun continuu, fără pauze, fără oprire povestea tăcută a unei evadări, a unei fugi aproape imposibile, dar la îndemână, a unei ieșiri din lume care presupune un traseu lung și dureros și care caută o metodă de impunere a tăcerii de-a lungul ei, a tăcerii care asigură ascunzișul mult căutat de autor și de cuvintele poeziei lui.

nu strig ajutor

am strigat toată viața

nu mi-a răspuns nimeni…

Fiecare cuvânt din nu striga niciodată ajutor ne arată dispariția, topirea imaginii în care se așezase poetul cu corpul lui, a corpului pe care îl locuia, și reușește să apropie și să facă simțit golul de acum, marele gol care rămâne în urma acestei evadări, a acestei transformări care alimentează descoperirea, din cauza absenței fizice, a locului în care este posibil să fie așezat, a zidului în fața căruia rămâne țintuit și în structura căruia rămâne prins și arătat definitiv, de aici și mai departe. Parcursul din starea de corp văzut și simțit fizic, într-unul în care, din interior, organismul este topit și nu mai poate fi arătat, este cuprins în toate etapele pe care această des-figurare le parcurge pentru a-și duce la capăt, pentru a-și desăvârși întregul proces.

când te uiți în oglindă

și nu vezi decât peretele

din spatele tău

tu nicăieri…

Des-facerea, topirea corpului interior, se face cât mai simțit și cât mai dureros posibil, este un proces care hrănește și câinele cusut în carne, și lupul care te sfâșie din interior, este acel proces prin care, hrănind și ținând vii fiarele ascunse, nevăzute care te consumă poți să vezi live întregul proces de dezgolire pe care o viață poate să îl cuprindă, să o cuprindă pe toată suprafața existenței ei. Se vede acum trupul obosit, speriat și îngreunat până aici de tot ce îl compunea și ceea ce, de acum, prisosește și ajută la amplificarea durerii, se vede acum materia interioară care se oferă, într-un fel sau altul, firesc, ca un prânz dezgolit, ca o porție dintr-un cadavru desăvârșit.

de ce când mă doare

mă zvârcolesc și țip?

în jurul meu nimeni nu simte

că a venit durerea în lume…

Căutarea merge mai departe, strigătul de ajutor nu se aude nici acum, iar absența răspunsurilor face ca stările povestite să strălucească, să iasă în evidență ajutate de o strălucire intensă, crescătoare, care începe să obosească privirea și simțurile celui care le parcurge. Este greu să împrumuți și să mergi mai departe cu aceste adaosuri, mersul mai departe și continuarea explorării este un fapt asumat, este acum un strigăt perpetuu, dar fără ecou, este acel strigăt căruia i s-au anulat înțelesul și necesitatea, iar de aici crește nevoia de a putea, de a încerca să poți să taci, să nu mai strigi, la rândul tău, niciodată, nimic.

să nu trăiești mai mult decât tine însuți

nu-ți supraviețui, n-are nici un sens

ajungi în vârf, sclipește o ultimă oară

apoi dispari…

 nu striga niciodată ajutor permanentizează și încurajează impunerea stării de singurătate, transformă toate acestea în obsesii, în obsesii care se transformă și devin o temă nouă, grea, recurentă. Iar cu toate încercările de a sparge geamul separator dintre cel rămas prins aici și ceea ce este dincolo de el, zgomotul, aglomerația, lumea, singurătatea rămâne, se amplifică și merge mai departe în timp, rămânând o problemă închisă, nerezolvată. Mircea Cărtărescu ne desenează și ne arată aici harta veșnicelor stări ale minții, a acelor stări din care s-a născut și a crescut tot timpul literatura lui. Ne descrie aici, nu cu lux de amănunte, dar cu intensitate, obsesivele și orbitoarele stări ale minții lui, mediul în care s-a hrănit și a crescut toată această literatură. Aici se văd rădăcinile din care au crescut cuvintele care i-au spus poveștile, care    i-au scris poemele și care i-au ținut visele treze pentru a le face vizibile și cunoscute. Aici sunt toate dependențele și dependințele minții scriitorului Mircea Cărtărescu, în aceste cuvinte care spun povestea eternei reîntoarceri, a căutării tuturor vârstelor care au construit toată această imensă singurătate.

mă gândesc

pe mine însumi

fiindcă altfel

nu m-ar gândi nimeni…

Toate sunt arătate în întregime, toate sunt dezgolite, lăsând să se vadă până și cel mai mic por care ar mai putea conține imagini sau amintiri care nu s-au spus, care nu s-au făcut auzite sau cunoscute până acum.

căci sufletul este zâmbetul trupului…

nu striga niciodată ajutor este cartea în care Mircea Cărtărescu își spune, ca de fiecare dată, inima, este acel salt mortal care se anunță întotdeauna a fi ultimul, dar care este, de fapt, primul care reușește în totalitate, acela după care poetul poate contempla de sus sunetul surd și de neînțeles al celor care strigă de jos.

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…