În contextul relaționării online și al existenței digitale, accentuat de schimbările prin care trece întreaga umanitate în aceste momente, cred că este sănătos să învățăm să recunoaștem și să discutăm despre sentimentele noastre, oricât de confuze ar putea fi acestea acum, să oferim timp pentru introspecție și pentru dialoguri cu încărcătură.
Am putea încerca să înțelegem și să acceptăm faptul că sentimentele sunt naturale, că toți le trăim în diverse forme și culori, că nu reprezintă un subiect tabu și tocmai de aceea și conversațiile despre ele ar putea să fie la fel de naturale. Procesul poate fi dificil la început, cu atât mai mult cu cât există numeroase prejudecăți bine înrădăcinate la nivel cultural în ceea ce privește acest subiect și multe altele de ordin fizic sau mental. Multe din aceste cutume sociale susțin că este un semn de slăbiciune sau indiscreție să discuți despre sau să-ți dezvălui trăirile, fiind considerate un fel de „dedesubturi” mult prea intime pentru a putea fi expuse.
Există abordări și opinii variate la nivel de comunități sau de gen, asupra cărora ne-am putea apleca pentru a ne lărgi orizontul de înțelegere. La un pol se află modul de abordare al societății japoneze, de exemplu, în care exteriorizarea sentimentelor este considerată nepotrivită, iar moderația este cuvântul care definește această problemă, uneori până în punctul în care pot părea reci. Bineînțeles, nu este singura comunitate care are o asemenea perspectivă, abordări similare fiind întâlnite și la anumite națiuni europene, dar într-o mai mică măsură. La polul opus descoperim perspectiva latină, exuberantă, a unor popoare precum spaniolii sau italienii, cu o puternică deschidere și capacitate de verbalizare a trăirilor.
O polarizare sau un dublu standard pot fi observate și în ceea ce privește genul, bărbații fiind încurajați încă din fragedă pruncie să nu se arate sensibili, să nu discute despre ceea ce simt, pentru a nu fisura imaginea de curaj și control pe care o afișează în exterior. Uneori, concepția merge într-atât de departe încât sunt considerați sau se consideră mai puțin bărbați dacă se exteriorizează, lucru care poate avea consecințe mai târziu pentru unii dintre ei: pot apărea dificultăți de relaționare, negarea propriilor sentimente poate duce la o îngreunare a abilității de a le înțelege, de a le analiza și de a le accepta. În schimb, în mod tradițional, în numeroase culturi, femeile sunt încurajate să-și manifeste în mod deschis sentimentele, este promovat un anume tip de literatură sau cinematografie pentru publicul feminin, bogat în emoții nefiltrate, dezorganizate, ajungând până la nivelul unui sentimentalism superficial.
Trecând dincolo de aceste opoziții impuse la nivel cultural sau biologic, fie că suntem oameni expansivi, extrovertiți, sau oameni înclinați către introspecție, este sănătos ca fiecare dintre noi să poată înțelege, identifica și să poată numi, în mod nuanțat, stările prin care trece. Așa cum subliniază și Tony Schwartz în articolul The Importance of Naming Your Emotions din cotidianul The New York Times, a fi capabili să ne numim sentimentele ne ajută să putem opera mai bine cu ele. Transformându-le în cuvinte, ordonându-le în propoziții, ne este mai ușor să le ordonăm și la nivel mental. Disipând o parte din încărcătura lor prin verbalizare sau prin scris, le putem îmblânzi și putem face un pas în spate pentru a putea încerca să le tratăm în mod obiectiv, să le plasăm în categorii și clase. Un studiu condus de Matthew D. Lieberman, profesor de psihologie la UCLA, dezvăluie că activitatea înregistrată în amigdala cerebrală, apărută ca reacție la emoții precum furia sau frica, se reduce în urma numirii sentimentelor, acestea scăzând, ulterior, în intensitate. Pe lângă beneficiile pe care această abordare le are la nivel individual, în relația cu sinele, o astfel de abordare poate îmbunătăți comunicarea cu ceilalți. Nuanțând numirea emoțiilor noastre, reducem șansa de a exista neconcordanțe de interpretare și de a produce confuzie în rândul interlocutorilor noștri, oferind, pe termen lung, posibilitatea aprofundării legăturilor cu acele persoane.
Nu în ultimul rând, cred că ajută ca acest mod natural de raportare la emoțiile noastre și ale celorlalți să fie insuflat încă din copilărie, din sânul familiei și din școală. Niște copii capabili să vorbească fără teamă, cu lejeritate, despre ceea ce simt vor deveni niște adulți echilibrați, care se pot exterioriza, se pot face înțeleși fără a acumula frustrări. De ce nu se abordează, sau se abordează foarte greu, astfel de probleme în viața privată și în domeniul educației? Oare contează doar să formăm niște oameni funcționali fizic și intelectual, înclinați către competitivitate, dar disfuncționali la nivel emoțional? Poate chiar adulții cărora li s-a refuzat exprimarea naturală a trăirilor sunt cei care, la rândul lor, refuză același lucru urmașilor lor. Poate, educând noile generații într-un spirit deschis, fără a considera naturalețea emoțiilor un subiect tabu, vom reuși să formăm o societate în care noua normalitate ar putea fi aceea a echilibrului.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
