PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Ochiul interior. O descriere

Jipoeme, de Puiu Jipa, Editura Bibliotheca, 2019

 

Un anumit fel de a fi îți poate asigura, sau facilita, și un anumit mod de a trăi, de a trăi ce simți, ce vezi, ce auzi, de a le trăi la alte intensități, unele mai înalte, mai efervescente, mai arzătoare. Aceste stări altfel, alimentează un imaginar amplificat permanent, unul care crește cu fiecare nouă stare, stare care, la rândul ei, se multiplică și se înmulțește progresiv, rezultând un fel de senzații și de imagini fluviu care inundă, care inundă și care acaparează cu ușurință teritoriile pe care au apucat să le descopere. Acesta este un proces permanent, de neoprit, unul care, odată pornit, nu mai lasă loc pentru stagnare și nici pentru odihnă.

Un poet trece prin toate acestea, un actor, și el, la fel, iar un poet care își arde stările și ca actor își găsește mai ușor modurile de a spune toate acestea, de le prezenta, de a le divulga pentru cei liberi și dispuși să străbată împreună cu el aceste teritorii. Puiu Jipa și-a extins destul de mult și de departe teritoriul pe care, de unul singur, vânează lei, pe care își expune histrionic imaginile captate și oprite în memorie de ochiul interior personal, personalizat, de fapt.

amintirile au prins coajă

rămân înăuntru

și se vindecă.

În tot acest periplu (ji)poematic, autorul face acel gest de a invita la dans, de a chema alături personaje și privitori, toate acestea pentru a-și completa și pentru a-și asuma felul intim și personal prin care își face cunoscută desăvârșirea și toate etapele ei. Suprapunerea gestului cu privirea și a semnului discret pe care fiecare mișcare îl lasă în aerul dimprejur, face să rezulte și să se facă bine auzite toate vibrațiile ce au fost încorporate de-a lungul și de-a latul acestor procese, al acestor procese în care, firesc, se așază muzical fiecare propoziție culeasă și scrisă de autor.

îmi place timpul

și inversul lui îmi place

îmi place că mâine

e-o etapă spre ieri

și frica se risipește

mai e ceva de trăit

mai sunt insomnii

Puiu Jipa își ascunde nefiresc de bine chipul nevăzut în spatele cuvintelor din Jipoeme, încearcă să lase la vedere cortina care ascunde făcând ca, dimpotrivă, privirea celui care citește să se miște nestingherită voit în spațiul pe care culisele îl dezvăluie. În spatele cortinei, al acestei cortine, se mișcă toată lumea care, știm, este o scenă, iar toată lumea de pe această scenă se lasă așezată în cuvintele pe care autorul lor le are la îndemână în timpul și după fiecare proces de explorare și de căutare în spațiul interior, în acel spațiu care devine un mare laborator creativ.

… e o stare de umbră

prin care doar cel

care nu umblă

mai știe demultul…

Puiu Jipa stoarce clipa de toate trăirile ei, de toate bucuriile și de toate spaimele care îi dau viață, care o fac vie și impun să fie trăită. Jipoeme este o extincție a scenei pe care autorul își duce, de fapt, viața, este ochiul interior personal prin care, din înăuntrul cel mai adânc, aduce la vedere toate acestea, le aduce și le impune ca stări de fapt, stări de fapt care se impun și care impregnează carnea existenței cu toată această poezie.

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…