Am încercat să finalizez textul într-o notă mai optimistă. La sfîrșitul anilor 90 apăruse un serial TV intitulat „Millenium”, în care omenirea era descrisă ca fiind „iarba pămîntului”, o reprezentare relativ neflatantă pentru individ, iarba pînă la urmă este un covor de fire indistincte, atît de dese încît absorb parcă și intervalele dintre ele. Îmi amintesc că în aceeași perioadă am văzut în revista italiană „Domus” niște extrase din arhiva de fotografii a unuia dintre marii designeri italieni postbelici, nu îmi mai amintesc despre cine era vorba, în care alături de fiecare imagine ce ocupa o pagină întreagă era un mic text, pe pagina altfel goală, de lîngă fotografie. În contrast cu sintagma colectivistă din „Millenium”, între imaginile publicate în „Domus” era și una ce surprindea un fir de iarbă solitar, crescut între dalele de piatră tocite ale unui vechi prag, de la o veche clădire, dintr-un vechi oraș italian. Textul atașat era ceva de genul: „trebuie să cred că există un Rai al poienilor eterne pentru fiecare fir de iarbă singuratic”. Așa că am speranța că pînă și cei ce se consideră mai tradiționaliști, cei ce au sensibilități mai degrabă metafizice și mai puțin interes în pretențiile modernității, pot aprecia o idee străină lor, dar rezonantă în lume.
- Intervalul dintre oameni
Relațiile dintre un animal și mediu, semeni, pericole, hrană, sunt mediate de sistemul nervos central. Creierul, optimizat în sute de milioane de ani, a rezolvat aceste relații pe căile cele mai scurte, prin instinct imediat, involuntar. Selecția naturală implacabilă (eroare = moarte, succes = urmași) a cultivat automatisme sofisticate pentru cele mai nișate stiluri de viață. Toate acestea pînă la om. „Marea diferență la noi este lobul frontal, iar scopul acestei părți a cortexului este acela de a inhiba restul creierului, de a opri acțiunea instinctivă și de a introduce un interval de timp față de imediatul experienței. Acest proces ne permite să facem două lucruri, primul , pe care neurologii ni-l amintesc mereu, este că intervalul generat ne dă posibilitatea de a fi mai isteți decît cel din fața noastră, de a fi „machiavelici”. Un lucru cu siguranță interesant pentru că astfel putem anticipa ce gîndesc ceilalți, ce intenții au, și să folosim aceste date în avantajul nostru. Al doilea lucru, care este deseori neglijat în a fi amintit, este faptul că acest interval ne permite de asemenea să empatizăm, să vedem dacă celălalt individ ne este asemănător, dacă avem interese, valori comune, dacă putem stabili o legătură… Apare o „distanță necesară” față de lume pentru a o interpreta… Intervalul dintre oameni este un spațiu profund al creativității pentru tot ce este uman, în ambele sensuri „machiavelian” sau „erasmusian””. E un citat extras și adaptat dintr-o conferință a lui Iain McGilchrist, autor al cărții „The Master and His Emissary: The Divided Brain and the Making of the Modern World”.
- Richard Serra
Richard Serra este considerat cel mai important sculptor în viață, ce lucrează în domeniul conceptual al „minimalismului abstract”. Dintre lucrările lui de mari dimensiuni o bună parte sunt serii de panglici supradimensionate din oțel corodat, ce stau în picioare la limita tensiunii interioare a materialului, doar prin echilibrul aparent precar dintre geometria planului curb și gravitație. Aceste sculpturi oferă vizitatorilor nu doar forme de văzut ci și spații de parcurs. Intervalele variabile dintre planurile de oțel sunt în egală măsură „obiect” sculptural ca și delimitările materiale ce le mărginesc.
Opera lui Serra consumă spații vaste în diverse piețe urbane, săli de muzee sau galerii pretențioase, și ca orice operator al dimensiunilor mari, sculptorul american, a devenit un personaj controversat. Comentatorii de stînga îi reproșează că efortul monumental necesar realizării lucrărilor lui poate fi redirecționat de la nivel de investigație abstractă către cauze sociale concrete, către cei marginalizați. În plus, cei mai îngrijorați de distribuția inechitabilă a valorilor în lume, consideră astfel de lucrări de artă ca pe o formă de consum excentrică, ostentativă, o bravadă a societăților bogate în detrimentul celor defavorizate. Comentatorii de dreapta, parcă mai virulenți, au obiecții legate de expresivitatea în ansamblu a acestei forme de artă, comparînd într-o logică rudimentară simplitatea abstractizării contemporane cu bogăția detaliilor baroce ale artei clasice. Pentru destul de mulți conservatori expresia artistică este echivalentă cu prețiozitatea, cu idealizarea, cu mesajul clar (deși singura artă mereu clară în mesaj este cea propagandistică), pentru mulți dintre ei „arte povera” nu este artă. Cu toate acestea majoritatea criticilor văd în fîșiile de oțel ale lui Serra, în materialitatea lor, în formele lor, în intervalele dintre aceste forme, ambițiile modernității.
Relațiile dintre segmentele lucrărilor sunt căutări pe teme ca: plin-gol, prezent-absent, comprimat-expandat, etc. Capacitatea sculptorului american de a genera un spațiu de parcurs între planurile de oțel formalizează, pentru cei ce au înclinație spre astfel de interpretări, nu doar ideea de interval ci mai ales cea de dialog. În 2011 am avut ocazia să vizitez o excepțională expoziție paralelă Constantin Brâncuși – Richard Serra la Fundația Beyeler în Basel (https://www.youtube.com/watch?v=WZG2t_KBt8M). Fiind un exercițiu curatorial de „interior”, accentul expoziției a fost pus pe subtilitatea la scară mică a sculpturilor celor doi artiști, pe studiile de formă, de material, de echilibru, de reprezentare a obiectelor individuale. În paralel cu exponatele nu am putut să nu compar, în mintea mea, ansamblul de la Târgu Jiu cu cele cîteva piese exterioare ale lui Serra pe care le-am întîlnit în timp, aceste două vîrste ale modernității trasează un parcurs al cărui următor pas, am senzația, va ocoli din nou firava cultură românească. Îmi pun totuși speranța în cei mai tineri. Există un avantaj recent extraordinar pentru cei mai curioși din fire și anume un acces fără precedent la informație, în ciuda zgomotului, a capcanelor, a nerăbdării, se poate detecta semnalul cultural al epocii, este pînă la urmă o chestiune de interval.
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană.L
Facebook
WhatsApp
TikTok
