Briza mării… Uneori plâng din nimic. Privesc cerul senin în amiezile fierbinți de vară trântit pe vreo plajă şi îmi vine să plâng, iar apoi îmi vine să râd. Dar nici nu râd, nici nu plâng, stau doar așa şi mă uit. Însă în sufletul meu senzațiile se dezvoltă şi se derulează exact de parcă prin ochi mi-ar curge lacrimi iar buzele mele ar zâmbi.
De ce merg eu la mare… Pentru că atunci când stau pe nisip și privesc marea, e ca și cum aș privi în ochi o formă palpabilă a eternității, care mă împrumută cu ani. Un tratament geriatric subtil și la îndemână împotriva unei vieți supărător de scurte.
Despre relația la distanță (1)
Cunosc o doamnă, de o factură intelectuală impecabilă, de o compunere fizică irezistibilă și cu niște convingeri morale și religioase apropiate de cele ale Inchiziției spaniole care, printr-un joc complicat și nefericit al destinului, s-a trezit dintr-o dată la capătul abrupt al unui mariaj de vreo cincisprezece ani. S-a despărțit adică de bărbatul cu care construise o lume și, o dată cu asta, și de lumea pe care o construise. Altfel spus, s-a trezit dintr-o dată, brusc, fără o lume. Sau, altfel spus, s-a trezit dintr-o dată într-o lume pe care nu știa de unde să o apuce și ce să facă cu ea. Și mai ales, nu știa cum și unde să își găsească locul în ea. Pentru că într-o lume pe care nu o cunoști totul ți se pare periculos. Acolo unde pentru alții nu sunt decât lucruri obișnuite, tu nu vezi decât amenințări și pericole.
Dumnezeu modelează uneori cu mâna lui, în atelierul lui personal, femei doar ca să facă în ciudă bărbaților. Și așa era ea. Orice disfuncționalități erectile aveai, atâta vreme cât mai aveai puls în tine și abureai o oglindă, ea putea să ți le corecteze doar defilând un pic prin fața ta într-o rochie care nici măcar nu trebuia sa fie foarte strâns mulată pe fese. Magnetismul ei sexual era atât de puternic încât putea sa avarieze și cele mai curate și bine sudate căsnicii printr-o preacurvie instantanee cu gândul. In fine, ce vreau să spun este că era o femeie excepțională rămasă dintr-o dată disponibilă pe piață. Dar ea își cunoștea bine, vorba bătrânului Karl Marx, atât valoarea de întrebuințare, cât și pe cea intrinsecă. Pe de altă parte, știa despre ea că poate trăi fără multe lucruri, dar știa și că așa era ea construită încât nu poate trăi fără dragoste. Fără afecțiune. Fără duioșia și devoțiunea unui bărbat. Iar asta o dărâma emoțional și o descuraja pentru că împlinise de curând patruzeci de ani și, din ce știa ea din învățăturile mamei ei dintr-un sat de munte de pe lângă Sibiu, la patruzeci de ani nu te mai ia nimeni. Cu atât mai puțin un prinț inteligent, înalt, frumos și cu un PIN ușor de reținut la cardul cu care își făcea desele rezervări la zborurile aeriene pe care le avea de făcut între continente.
Dar, deși știu că multă lume o să spună că aceasta este doar o născocire de-a mea, minuni se mai întâmplă! Și poate că și în urma unor sfaturi și exemple concrete de-ale mele, femeia aceasta cu totul și cu totul excepțională, rămasă singură suspendată într-o vârstă care o făcea să se simtă dezorientată și nesigură, a îndrăznit într-o zi, împotriva propriilor ei convingeri, să intre pe internet și să își facă un cont pe Facebook. Minuni nu se întâmplă în fiecare zi, altele decât cele cu care suntem deja obișnuiți și nu le mai băgăm în seamă, cum ar fi simplul fapt că existăm. Dar când se întâmplă, se întâmplă. Această femeie de ciocolată de care vorbesc, intelectualizată excesiv pentru a mai fi pe placul altcuiva decât pe al unui bărbat de foarte bună calitate și calibru, întâlnește, inițiază, dezvoltă și maturizează pe internet, din tastatură și din webcam o legătură de o intensitate emoțională și o calitate intelectuală cum nu i se mai întâmplase niciodată cu un bărbat, la care, chiar dacă ar fi visat vreodată, tot nu și l-ar fi putut închipui ca real. Adică, un tip înalt, cu un profil ferm, cu două facultăți, cu personalitate, cu bani, cu o inteligență sclipitoare, cu o poftă insațiabilă de acuplare și, ceea ce era cel mai important in cazul ei, cu o disponibilitate sufletească pentru ființa ei care a înfiorat-o, a înmuiat-o și a copleșit-o definitiv. Adică, una peste alta, o potrivire între ei ca în filmele indiene la care mai adaugi un pic din suprarealismul lui Tarkovski și cât cuprinde din intelectualismul lui Woody Allen.
Și iată cum această doamnă, dărâmată emoțional cu numai câteva săptămâni înainte, s-a recompus și s-a ridicat din propria ei destrucție afectivă și s-a îndrăgostit de acest bărbat până peste cap. Și, lucrul rar și prețios, la fel de lulea s-a îndrăgostit și acest domn cu totul remarcabil și cu totul respectabil, de ea. Și s-au întâlnit în realitate. Și nu doar o dată. De mai multe ori. De atât de multe ori încât aveau deja o relație. Și s-au iubit. Mult. Cu totul. Și și-au făcut declarații pe viu, și el a mângâiat-o și a alintat-o, și i-a făcut jurăminte de loialitate și de revenire eternă. Ea și-a deschis camerele cele mai intime și mai inaccesibile ale feminității ei și l-a invitat și l-a primit cu pasiune și cu o dăruire sinceră. Și amândoi au fost fermecați de această potrivire prin care, culegându-i de prin lume cu penseta lui fermecată, Dumnezeu îi adusese la un loc și îi împreunase.
Dacă până în momentele acelea ea era o pasageră pe Titanicul care se scufunda, după întâlnirea cu Traian, a devenit o pasageră pe un iaht de lux într-o croazieră de dragoste în care soarele nu apunea niciodată. Tot ceea ce visase ea, tot ceea ce își dorise ea vreodată de la viață atunci când își imaginase traiul cu un bărbat, era acum adevărat și se împlinea. Doar că aveau o mică problemă: ea locuia în Oradea, iar el în București.
Și ce s-a întâmplat mai departe cu cei doi? Va urma! Rămâi cu ochii pe mine. Dacă nu o să mă doară burta sau capul și am să dorm cat de cât nopțile, am să scriu despre ei mai departe în una din zilele care vin. (Va urma?)
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”… Puteți să citiți mai multe texte ale autorului pe www.kuppi.ro…
Facebook
WhatsApp
TikTok
