LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Mă gândeam…

De ceva vreme trăiam într-o tăcere perturbatoare emoțiilor mele, agasantă, pe care nu o putem izgoni. Deveneam rece, impenetrabilă și asta mă izola și mai mult, deși inițial era chiar o oportunitate ca să am timp de introspecțiile mele și să scriu când inspirația (vai ce sensibilă și nehotărâtă e!) bate timid la ușa cuvintelor. Ei bine, de multe ori am starea aceea, o știți toți, deși nu recunoașteți, în care nu mai ai bucurii, le cunoști pe toate, bune, rele, orice faci nu faci o gaură în cer și oricum nu observă nimeni, ție personal nu-ți trebuie nici una nici alta, dar de, e viața care trebuie jucată până la capăt. Nu e cazul să cazi în depresii sterile, sau să exersezi vicii ascunse în gene de cine știe de unde, pentru că prietenii s-au rărit (de, pandemia!) fiecare având alte priorități, după cum le-a dictat nevoia, Copiii, cu ale lor probleme, le mai treci prin gânduri uneori și arunci o poză pe Whatsapp, să știm că mai suntem…

E știut că lipsa veștilor înseamnă semn bun. Mai rămân cărțile, la care revin mereu cu furie, ele așteptându-mă luni, ani dacă e cazul, în aceeași poziție, cu răbdare și încredere că nu le abandonez. Mereu îmi revin la viață din câteva pagini. Deci se poate! Televizorul, ah televizorul, nimic demn de spus, poate așa nu aflam de virusul dement, dacă tot trăiam aici în bula mea confortabilă a rench-ului moștenit de la mama. E drept că pe internet veștile circulă mult mai repede ca pe tv, dar măcar nu mă mai învață nimeni, acum la bătrânețe, cum să mă spăl pe mâini și la câți pași să stau de tine, de tine… de toți. Sau să-mi dea variante de vaccin, experimental și neacoperitor tulpinilor în explozie geometrică. Parcă se întrec toți să ne vindece… De ce? Pentru bani… Se denigrează unii pe alții pentru supremație pe piața farmaceutică și niște unii, care iau hotărâri pentru și în numele nostru, ne împing ușor, ca pe mieii, în staul la tăiere (a se citi dispariție, în numele vindecării a ceva ce nu avem!).

Parcă mai știe cineva ce avem, ce nu avem în colecția noastră de boli acumulate, de zile cu nevoi și tristeți, de nopți nedormite și vise perturbatoare, după galopul anilor tinereților când făceam totul din nimic! Trebuia atunci să ne protejeze cineva pașii, prea-i făceam inutil… Să ne încălzească la propriu, casele și patul, când găteam la lumânare sau spălam rufele la mână cu apa oprită din noapte în cadă, cu lumânarea pe etajera de la baie… Da, toți făceau așa. De sărbători ne sculam în toiul nopții să coacem ceva, să avem ceva pe masă, ziua nu erau gaze, nu era curent și, la unii, nici apă… Ah ce viață, Doamne, ce mai viață… Și cozile, mai știți statul la coadă de la 3-4 dimineața? Stătea unul din casă și la 6 venea și ne scula și ne lua pe toți, ca să luăm fiecare un pachet de unt, un litru de lapte, un iaurt, iar la sfârșitul programului înțepeneai la o coadă cu puii ăia trei la pungă, care aveau toți mai multe capete și cel puțin câte patru picioare… Fiică-mea le spunea mânuțe de găină… așa le dădea la „căminuț”, mazăre cu mânuțe de găină… Bun, super viață…

Da azi ar fi fost bine! Și încă se mai poate salva ceva, dar s-au rătăcit valorile. Au uitat și dintre noi, unii, că fără oameni, Pământul ăsta nu ar avea niciun haz, niciun rost, banii sunt buni doar să-ți netezească puțin nevoile cotidiene, să mențină viața… Altfel saci întregi de bani, mașini și fel de fel de acareturi rămase pustii, fără noi nu mai au nicio valoare. E o goană în pustiu, orgolii exacerbate, deviații psihiatrice care nu fac decât să golească planeta și să-i izoleze pe supraviețuitori, securizându-i într-o bulă septică… Problema e, cât rezistă în aceste condiții? Ce mutații genetici vor rezulta, schimbând comportamentul natural al omului? Până la urmă omul e un animal de colectivitate, nu un cuc, de aceea și Dumnezeu a făcut-o pe Eva… Iubiți-vă și vă înmulțiți!

Și vin alte sărbători, din ce în ce mai triste… O primăvară iarnă, o vară fără vacanțe, dar cu promisiunea vaccinului eliberator… Nu ne mai iubim și nu-l iubim pe Dumnezeu… Păcat, el o face și acum și ne iartă, de n-o fi prea târziu…