INTERVIU: Doina Bădică despre studiul violoncelului

Studiul violoncelului este o artă, o provocare pe care mulţi elevi au acceptat-o având drept ghid cunoştinţele, tenacitatea, căldura şi dăruirea unui profesor de excepţie: d-na Doina Valeria Bădică.

Dumneaei a acceptat să ne îndrume şi pe noi azi, într-o zonă total necunoscută, aceea a tehnicii interpretării la acest instrument, având ca punct de plecare metoda de predare a profesorului, care constituie, în concepţia sa, „elementul esenţial în formarea viitorului instrumentist-violoncelist”:

„Dacă profesorul nu poate găsi o soluţie, măcar aproximativă, pentru talentul şi temperamentul oricărui copil, atunci este clar că el este cel care a greşit şi nu copilul; trebuie să exploatezi sentimentele şi mintea copilului, dar trebuie deopotrivă să-i acorzi suficient spaţiu, pentru ca el să-şi poată afirma personalitatea. Rolul pedagogului este acela de a încuraja elevul spre a se descoperi pe sine însuşi, pentru a-şi regăsi în interior forţa benefică dezvoltării personalităţii sale muzicale şi creatoare. Fiecare copil reprezintă pentru profesor o permanentă explorare a unui nou univers, astfel că el trebuie să fie capabil să regăsească în interiorul său, o multitudine de rezolvări pentru fiecare situaţie nou creată. Experienţa pedagogului în a preda trebuie să cumuleze problemele individuale ale fiecărui elev şi să favorizeze posibilităţi variate de adaptare, dacă ne gnândim că două persoane nu seamănă una cu cealaltă, ba mai mult, aceeaşi persoană, trece prin stări diferite în timp scurt, schimbându-şi dispoziţia de la un moment la altul.”, ne mărturisește doamna Bădică.

Profesorul trebuie să evite, de asemenea, pe cât posibil, manierismele, căci copilul are tendinţa de a copia atât comportamentul, cât şi tehnica acestuia, fapt care i-ar îngrădi viziunea artistică. „În permanenţă atent la reacţiile copilului, profesorul trebuie să-l încurajeze pe acesta chiar şi atunci când greşeşte, folosind fraze de genul: Este bine ceea ce propui, dar încearcă din nou şi urmăreşte…sau Foarte frumos, dar se poate şi aşa şi salvându-l astfel, de multe eşecuri regretabile.”

Profesorul ar trebui să caute întotdeauna alternativa, ca soluţie de lucru, ascultând propunerile elevului, stimulându-l să înceapă cu întrebările De ce? şi Cum?, de folos pentru ca acesta să înveţe a privi spre sine, a se redescoperi din perspectivă muzical-interpretativă, a-şi evalua corect realizările şi eşecurile şi a determina resorturile profunde ale acestora. În acest sens, dascălul are rolul important de a stabili un echilibru în orientarea atenţiei elevului asupra plusurilor şi minusurilor din interpretarea sa, deoarece focalizarea atenţiei acestuia, exclusiv asupra greşelilor, îi poate crea o stare de nesiguranţă.

Cum încep elevii studiul la acest instrument?

„Când încep studiul violoncelului, copiii sunt mici, de aceea trebuie sa fii extrem de atent la a-i cunoaşte temperamentul, imaginaţia, pentru a-l provoca şi a-l captiva, explicându-i ca şi când violoncelul ar fi o jucărie pe care urmează să o exploreze, să o facă să funcţioneze, să vibreze, metodă care, asociată cu cea a exersării prin joc va determina plăcerea întâlnirii cu instrumentul muzical. Nu e suficient să-i spui cum să ţină violoncelul, cum se numesc corzile, unde se aşează degetele şi cum se ţine arcuşul, pentru a învăţa să exploreze singur instrumentul sunt binevenite jocurile „Maimuţica în copac” şi „Piticii pe pod”- pentru mâna dreaptă, iar pentru mâna stângă-glisări ale degetelor, pentru ca prin „metoda descoperirii”, copilul să aibă libertatea de a descoperi sunete şi sonorităţi noi.”

Pe măsură ce elevii aprofundează studiului la acest instrument, își consolidează şi sistematizează conştient tehnica, profesorul va exemplifica prin interpretarea la ambele instrument (al lui şi al elevului), dar şi prin audiţii.

Pentru ca studiul instrumentului să nu devină împovărător sau plictisitor, pentru a se elibera de grijile tehnice trebuie să ajungem să spunem, ca şi William Pleeth: „I have always sustained that life is therapy for playing cello, and playing cello is therapy for life”.

Cum sunt aleşi copiii, pentru a-i îndruma pe această cale?

„Trebuie spus că rolul vocii în studiul instrumentului are o importanţă covârşitoare, căci e important ca elevul să poată reda vocal ceea ce urmează a interpreta la instrument, el creându-şi astfel, o imagine artistic interpretativă interioară a lucrării care-i permite să deţină controlul asupra rezultatului sonor al acţiunilor sale asupra instrumentului.

Abordarea nu e simplă. Talentul nu e de ajuns.Oricine poate dori să devină muzician, dar responsabilitatea profesorului constă şi în ajutorul acordat fiecăruia, pentru a-şi analiza potenţialul real, aşa încât între acele obiective de finalitate să se regăsească cercetarea şi tatonarea de către profesor a tuturor abilităţilor necesare elevului. Deoarece când copiii sunt mici, părinţii sunt cei care hotărăsc în numele lui, fără a ţine cont de dorinţele şi mai ales de abilităţile copilului, profesorul va trebui să pună în balanţă toate posibilităţile şi să-i determine, pe elev şi pe părinţi, să ia o decizie corectă. Acesta este rolul lecţiilor de probă, desfăşurate pe parcursul a câteva luni, la care părinţii sunt sfătuiţi să participe.”

Cum rămâne cu atitudinea părinţilor, faţă de toată această muncă?

”Părinţii trebuie să reziste tentaţiei de a transforma lecţiile şi momentele de studiu, într-o ambiţie proprie. Studiind cu atenţie reacţiile copilului, atracţia sau respingerea pe care instrumentul o exercită asupra lui ei pot înţelege dacă elevul este animat de starea de rutină exprimată prin gândul „trebuie s-o fac şi pe-asta!”. Muzica trebuie să înfrumuseţeze viaţa, nu să fie o simplă datorie de viaţă. În perioada de început este foarte important ca relaţia părinţi-copil-profesor să fie una de parteneriat, ghidul în această fază rămânând totuşi, profesorul.